Vasile Ciuleanu, cel mai bătrân locuitor al Bucureştiului, trăieşte de mai bine de jumătate de secol în oraşul de pe Dâmboviţa. Longevivul aromân a asistat la inaugurarea primului mijloc de transport în comun, dar şi la marea demolare a Bucureştiului.
După o copilărie şi o tinereţe zbuciumată, Vasile Ciuleanu a luat viaţa de la capăt în anul 1955, în Bucureşti, alături de familia cu care a venit din regiunea macedoneană a Greciei. Primul refugiu după strămutarea din Cadrilater a fost Buzăul, însă, la scurt timp, Capitala a devenit adevărata casă.
Aici şi-au ridicat locuinţa în care mai trăieşte şi acum Vasile cu fiul, nora, nepoţii şi strănepoţii. „În Ghencea erau terenuri arabile cât se vedea cu ochii, nu erau blocuri. Era izlaz de păşunat oile până în Militari“, îşi începe povestea aromânul.
Asfaltarea, obligaţia locuitorilor
Acum 50 de ani dările erau la fel de împovărătoare ca şi acum, iar prima grijă era plata impozitului. Locuitorii Bucureştiului erau obligaţi să se ocupe şi de asflatarea străzilor. „Se făceau drumuri, dar nu era ca acum, când o întreprindere vine şi face şoselele. Ţăranul cu calul şi căruţa se ducea la carieră şi aducea piatra şi abia apoi venea primăria şi o împrăştia pe şosele“, îşi aminteşte bătrânul.
Singurele mijloace de transport în comun din Capitală de la acea vreme erau două tramvaie, 12 şi 24. Unul de la Gara de Est spre Gara de Nord şi un altul de la Obor până la Cimitirul Belu. „Niciun primar n-a făcut nimic. Au fost oameni şi oameni. Primarul are nevoie de taxe şi impozite de la populaţie. Niciodată un conducător nu are putere dacă nu-i dai bani“, mai spune Vasile Ciuleanu.
Nu a văzut marea niciodată
A fost econom toată viaţa şi aşa a reuşit să agonisească. „Dacă un om vrea să aibă ceva trebuie să muncească, dar să şi strângă. Trebuie să faci economie chiar dacă viaţa este grea“, expl
