Cazul Daniel Răduţă e, în mic, emblematic pentru ţară. România nu-şi poate apăra cetăţenii, însă-i jupoaie cu succes.
Am ezitat mult înaintea acestui articol. Destinul PSD nu mă interesa şi nici nu mă mişca nici cât negru sub unghie (înclin să cred că Ponta va da lovitura, cum a dat Geoană şah - dar nu mat - la Iliescu). FMI habar n-are de economie, e o adunătură de contabili speriaţi biciuind guverne speriate. Apoi, iarna asta a şters tot pospaiul de civilizaţie din Bucureşti - ne-am întors în urmă cu zece ani, cât ai clipi. Dar asta-i altă poveste. Merită să râdem mânzeşte la primăvară, când vom afla c-am mai pus o haină pe noi! Rând pe rând, poveşti ce-mi păreau, în entuaziasmul primului impuls, "grase şi devreme-acasă" deveneau fade şi lipsite de interes.
În schimb, istoria unui tânăr atins de o boală cvasi-mortală şi în ajutorul căruia au sărit mii, zeci de mii de anonimi, mi s-a părut, măcar prin comparaţie, una teribil de importantă. Nu am să debitez banalităţi de genul "omul e cel mai preţios capital" sau "dacă vrei poţi". Cei care cred că o viaţă (orice viaţă) merită şi trebuie salvată ştiu şi fără vorbe mari ce au de făcut. Efortul modest, total al internauţilor care au dat şfară-n ţară ţine şi de buna creştere care n-a dispărut din România, şi de solidaritatea socială care rezistă bine-merci, murdărită de media de scandal. Oamenii, n-am să obosesc să repet asta, nu se schimbă. Doar societăţile şi instituţiile lor pun beţe în roate.
Însă gestul de o generozitate disperată (e vorba de a scoate cu orice preţ un condamnat din anticamera morţii) implică lucruri la care nici ei, cred, nu s-au gândit şi care ne privesc pe toţi. În primul rând, avem încă o dată dovada că statul român n-are nicio treabă cu locuitorii lui. Mai mult, prin prisma ultimelor acţiuni guvernamentale, noi, cetăţenii, am devenit carnea de tun plătitoare de taxe şi imp
