Didier şi Sandrine, vecinii Laurei şi ai lui Florian Câmpean, petrec câte patru luni pe an într-o casă de pe plajele braziliene. Un francez de 50 de ani, campion în sport şi în viaţa pariziană, vrea să trăiască pentru totdeauna în Piracanga, locul în care nu ţi-e frică de viaţa din afara casei.
„Eu nu o să fiu niciodată gras. Nivelul meu natural de stres este atât de mare încât ard în câteva secunde ceea ce mănânc în câteva ore! Viaţa mea a fost întotdeauna extrem de ocupată. Am fost întâi profesor de sport, în acelaşi timp în care făceam atletism, skate, schi, rugby şi mai ales triatlon. Întotdeauna la viteză maximă şi întotdeauna numai cu dorinţa de a câştiga. Să câştig, să fiu cel mai bun - era singurul lucru care conta.
Mai citeşte şi:
VIDEO Deţinuţi şi partizani români la Berlin
Am concurat de 60 de ori în campionate de triatlon (înot-bicicletă-alergare), ba chiar şi la un campionat mondial. Pe urmă am devenit antrenor şi, mai apoi, timp de opt ani, am fost preşedintele Federaţiei Internaţionale de Triatlon. Asta a însemnat 45 de ţări de condus, un milion de sportivi, sute de curse, contracte TV, pachete de sponsorizări - cel mai înalt nivel de stres din viaţa mea.
Îmi plăcea la nebunie, iar de la un moment dat am început să mă întreb... de ce? Care e motivul pentru care făceam asta la nesfârşit, cui îi servea alergătura asta şi nevoia asta permanentă de a învinge? Aşa am descoperit că nu mi-am văzut fiul crescând, că nu mi-am iubit părinţii, că mi-am tratat de multe ori prietenii urât, că nu mi-am găsit niciodată timp să privesc natura, să mă ascult pe mine pe dinăuntru, să mă relaxez, doar să fiu.
Gălăgia şi poluarea din Paris, oraşul în care am trăit aproape toată viaţa mea, erau lucruri normale pentru mine. Când trăieşti toată viaţa într-o peşteră, habar nu ai că eşti într-o peşteră. Şi apoi a venit
