Ne-am complăcut, de la început, într-o realitate pe care a fondat-o Ion Iliescu. Ne-a primit Ion Iliescu, ne-a promovat Ion Iliescu. Acum e foarte greu. E ca şi cum ne-am dezice de propriul tată. Sursa: EVZ

Peste două săptămâni, Ion Iliescu va împlini 80 de ani. Ani în care a fost de toate: tânăr comunist, activist de frunte, dizident soft, revoluţionar, preşedinte şi, mai mult decât orice, liber cugetător. Cel mai credincios ateu al istoriei recente româneşti şi-a investit toată puterea creatoare în ficţiunile marxiste, pentru a sfârşi la marginea celui mai fierbinte capitalism, girând paternal sfidarea tuturor idealurilor pentru a căror realizare şi-a consumat suflul tinereţii.

Peste două săptămâni, Ion Iliescu va împlini 80 de ani. Ani în care a traversat vreo patru regimuri politice, cu zâmbetul inconfundabil al omului nou trăind, mereu, aceeaşi lume veche şi cam proastă. Din multinaţionalele noastre îmbrăcate în sticlă şi neînţelegere avem impresia că numele lui Ion Iliescu e sinonim cu aversiunea instinctuală şi profundă. Unii dintre voi, cititorii acestui text, veţi scrie mai jos rândurile disperării şi ale repulsiei faţă de primul preşedinte al României postceauşiste. Vom trăi apoi cu sentimentul inutil că am mai exorcizat nişte demoni. Rugăciunea aceasta nu se termină însă cu “amin”. Nu s-a terminat niciodată.

Peste două săptămâni, Ion Iliescu va împlini 80 de ani. Ani în care a mobilizat mulţimi, pasiuni şi controverse. Un om între oameni, Iliescu a reuşit, în felul lui rigid şi reptilian, să se ridice, cumva, deasupra. Să fie iubit, aplaudat, îmbrăţişat, purtat pe aripi ca o promisiune eternă. În România, segmente importante din populaţie încă îl privesc cu un soi de nostalgie şi căldură. Nu mai sunt procentele masive de la începutul anilor ’90, dar nici măcar nu mai e nevoie de ele. Ion Iliescu a învins.

Cu