În timp ce voi luaţi haina în spinare, ieşiţi afară şi îi înjuraţi aproape instantaneu pe cei de la televizor că au greşit prognoza, nea Gino se gândeşte la Dostoievski şi cactuşi. Apoi îşi ia şi el haina, bagă în buzunar ţigările, iese pe uşă şi, eventual, îi înjură pe cei de la televizor că nu dau emisiuni despre cactuşi. Cam diferit, nu? În Bucureştiul de astăzi, pe oamenii ca nea Gino – care au timp de o pasiune şi, pe deasupra, au şi o profesie care le place enorm – îi poţi număra cu ajutorul unui copil de grădiniţă.

În fiecare dimineaţă, pe la o oră niciodată fixă sau aceeaşi ca ziua trecută, nea Gino merge la căsuţa sa de lemn ticsită cu cărţi, unde îşi trăieşte viaţa de anticar. Oamenii vin şi pleacă întruna, unii întrebând de-un tratat de medicină, alţii de vreun roman, iar cei mai mulţi de cărţi pentru copiii lor de şcoală. Prin şcoala primară, pe când locuia în Teleorman, micul Gino visa să se facă bibliotecar.

„Mereu am tras speranţă că voi face ceva cu cărţile”, spune acum nea Gino. Eu un om scund, cu ochi ageri, cu păr cărunt şi mustaţă deasă. Are vreo 50 de ani şi răspuns la orice vorbă aruncată aiurea de vreun client. Mulţi nu ştiu că omul din faţa lor a vânturat bine cărţile pe care le vinde, nu s-a mulţumit doar la a scrie cu pixul preţuri pe coperţi. Ştie valoarea unui „Demonii” de Dostoievski, pe care îl expune în faţă, la loc de cinste.

Pe vremea lui Ceauşescu, venea la Obor, prin Militari sau alte locuri unde se adunau oamenii să vândă cărţi. Nu să vândă, ci să cumpere. Oamenii veneau cu sarsanale de cărţi, iar alţii stăteau de „şase”, pe la colţ de stradă. Şi nu se întâmpla rar ca nea Gino să o ia la sănătoasă pe muzică de sirene.

Vara, baraca lui nea Gino scapă însă un secret.

ŢEPOŞII

1.000 de prieteni

Când Soarele devine mai puţin zgârcit, pe trotuarul