Firmele din România s-ar bucura la facilităţile fiscale oferite de legislaţie, dacă încadrează persoane cu dizabilităţi, dar nu vor să se lege la cap cu “problemele” derivate din lucrul zi de zi cu “nişte oameni dificili”.

Teoria:

“Persoanele cu handicap au dreptul să li se creeze toate condiţiile pentru a-şi alege şi exercita profesia, meseria sau ocupaţia, pentru a dobândi şi menţine un loc de muncă, precum şi pentru a promova profesional”. (Articolul 75, alineatul 1 din Legea 448/2006 republicată)

Practica:

“Numai 3% din cele peste 650.000 de persoane cu handicap declarate In România au un loc de muncă”. (Stephane Meuret, managerul firmei de recrutare de personal HR Specialists)

Sensibilitatea angajatului şi indiferenţa patronului

Niciun patron nu va recunoaşţe vreodată că nu angajează o persoană cu handicap, din cauza handicapului. De frica acuzaţiilor de discriminare. Omul va găsi mereu scuze, ba că pretendentul nu corespunde cu postul, ba că e supracalificat sau, dimpotrivă, că nu se pricepe suficient la ce va fi pus să facă.

În realitate, reticenţa patronilor vine dintr-o educaţie deficitară, împământenită de zeci de ani în România, ţara care a preferat să-şi ascundă handicapaţii, şi să-i trateze ca pe nişte asistaţi incapabili să se descurce singuri.

O altă cauză a refuzului de a angaja persoane cu dizabilitaţi vine, însă, şi dintr-o sensibilitate excesivă a acestora, după cum susţine un specialist în resurse umane care zice ca de un an de zile intermediază relaţia dintre angajatori şi persoanele cu handicap din România.

Francezii sunt mai “angajaţi”

“Numai 3% dintre persoanele cu handicap declarate în România au un loc de muncă”, spune Stephane Meuret, managerul firmei de recrutări de personal HR Specialists. Meuret este convins că o