Atunci când spui Scoţia, primul cuvânt care îţi trece prin minte este, cel mai probabil, „Bravehart“. Adică „Inimă neînfricată“. F
ilmul lui Mel Gibson, care transpune pe peliculă cum nu se poate mai bine unul dintre momentele de glorie ale unei naţiuni ce şi-a ales drept simbol ciulinul. Şi când spun „naţiune" mă gândesc imediat la rugby, sportul care reflectă cel mai bine împărţirea lumii. Nu neapărat după bogăţie, cât mai degrabă după curaj şi după onoare.
Recunosc, sunt suporter al Scoţiei în Six Nations.
În primul rând fiindcă am descoperit, în timp, numeroase similitudini între această regiune a Regatului Unit şi România. Sfântul Andrei le este protector şi uneia, şi celeilalte, iar Munţii Dobrogei şi ai Caledoniei sunt cam de aceeaşi vârstă. Cei mai "bătrâni" din întreaga Europă. Până şi ciulinul, simbolul Scoţiei, nu numai că se regăseşte în cuprinsul Bărăganului, ci a fost şi floarea preferată a Reginei Maria - camera aurită de la Peleş este decorată cu frunzele acestei plante. Ciulinul, simbol al veşniciei.
În rugby, Scoţia a fost şi a rămas una dintre naţiunile majore. Fără să deţină palmaresul Angliei, Ţării Galilor sau Franţei, selecţionata „ecoseză" a dat mereu culoare unei competiţii în care fiecare meci se joacă până în ultimul minut, până la ultima suflare. Cum s-a întâmplat şi în urmă cu mai bine de o săptămână, la Cardiff, pe
„Millennium Stadium", când Scoţia a pierdut (24-31) cu Ţara Galilor, primind 17 puncte, pe final, în numai cinci minute!
Fie că trage la primul loc în Turneu, ceea ce se întâmplă din ce în ce mai rar - adoptarea profesionalismului în rugby, în 1995, a afectat valoarea „ciulinilor", care nu dispun de mijloacele englezilor, de pildă -, fie că nu, Scoţia face ce face şi este acolo, în prim- plan. De regulă, îi încurcă pe alţii. Se transformă în arbitru al luptei pentru titlu. Ea a fost cea care,
