Sub magia muzicii, în tutu, cu poante strâns legate pe picior, a început să plutească într-un dans ameţitor. Şi timpul nu s-a mai oprit. Au trecut aproape patru decenii, iar ea şi-a continuat plutirea, pe sfânta scândură a scenei. Astăzi, când nisipul din clepsidră s-a scurs, într-un ultim spectacol îşi va spune povestea unei „Vieţi în paşi de dans“.

Nu avea nici 16 ani când şi-a pus pentru prima dată poantele în picioare. Acele opincuţe din pânză pe carton încleiat aşa de tare, încât simţeai că ţâşneşte sângele din degetele strânse cu leucoplast, făceau ca buzele să se încreţească de durere. Şi totuşi era o durere plăcută. Şi ce dacă o lacrimă şiroia din ochii de copil ai Ionelei Truşcă. Voia să fie balerină. O balerină în adevăratul sens al cuvântului. Anii au trecut, rănile s-au întărit şi au devenit bătături. Iar ea plutea în ritmul muzicii, într-un dans ameţitor de frumos. Visul de a fi un mare artist, o mare balerină începea să prindă contur. A învăţat sute de mişcări, fiecare denumită franţuzeşte: la „soutenu entournant en déhors“, balerina se întoarce pe amândouă picioarele. „Plié“ şi atunci îndoaie automat genunchii.

Aşa a început lupta Ionelei Truşcă împotriva unor legi ale naturii, împotriva gravitaţiei, de pildă, sau a forţei centrifuge, sub directa coordonare a maestrei în arta coregrafiei, Liciu Penescu, prima balerină a României.

În acea plutire frumoasă, tânăra artistă sclipea. Avea un har deosebit. Nimeni şi nimic nu o putea opri. A mers mai departe. Înzestrată cu multă ambiţie pentru practicarea baletului, Ionela Truşcă şi-a desăvârşit pregătirea profesională în 1979, odată cu participarea la cursul de pedagogie-balet din Dresda (Germania). După susţinerea şi promovarea examenului de diferenţă de specialitate în anul 1980, a devenit şi absolventă a cursurilor cu profil coregrafic din cadrul Liceului de Artă „George Enescu“ Bucur