Ultimul interludiu. Caseta cu chinezării (4)
Chestiunea duratei
În cele din urmă, diferenţa dintre intersecţie şi întîlnire, dintre corporalitate pură sau simpla vieţuire în doi şi dragoste ţine de chestiunea duratei. Şi nu în primul rînd de durata reală – o imensă iubire autentică nu durează neapărat o eternitate efectivă -, ci de durata imaginată, de sentimentul de neînlăturat că totul este menit să ţină veşnic. Şi chiar ţine „veşnic”, pentru că trăirea timpului, în dragoste, are cîteva particularităţi pe care le-am subliniat deja. Găsesc, cînd îmi propusesem să nu mai citez din Poneii sălbateci, această replică ce-mi serveşte excelent gîndul: „Totul se revendică de la durată. Ia un bărbat într-o noapte, autorizează-l să facă orice vrea, să-şi satisfacă cele mai joase instincte, lasă-l să creadă că te-a umilit, că a umilit toate femeile în patul tău, însă, odată sosită dimineaţa, dă-l pe uşă afară, şi atunci sărmanul său orgoliu va căpăta o lovitură mortală. L-ai şters pur şi simplu, el nu va mai exista. Nici pentru el însuşi, nici pentru tine. Eu niciodată n-am făcut nimic altceva. Dar nu cu tine, tu eşti durata”. (s.m.LA – o subliniere care înlocuieşte comentariile).
Despre predarea completă
M-a obsedat chestiunea dacă răsfăţul, alintul la care accezi în unele momente din iubirea autentică nu e o probă de infantilism, manifestarea unei tendinţe regresive, oricum ceva de care trebuie să te ruşinezi, dacă nu e posibil să te abţii cu totul, atunci măcar să procedezi cu multă parcimonie. Nimic mai eronat, pentru că asta te împiedică, de fapt, să fii pe deplin natural, să-ţi dai drumul. În fond, acest alint reciproc, manifestat în gesturi, în limbaj, în atingeri face parte din „micile acte” esenţiale care întreţin normalitatea iubirii. Pe de altă parte, e semnul cel mai sigur că ţi-ai deschis „carapacea”, că te-ai of
