Sunt singurii din breaslă - soţ şi soţie - din toată ţara care primesc indemnizaţie de merit pe viaţă, de la Uniunea Arhitecţilor din România. Ea e bucureşteancă, el „neam de cărăşean“, din zona Oraviţei, după tată, şi gorjean get-beget, după mamă. S-au pripăşit în Oltenia şi au început să scrie, cu iubire de Dumnezeu şi de carte, istoria.

Era puţin după 1894. Cu picioarele înfofolite în pături, birjarii stăteau zgribuliţi pe scândurile de lemn reci sau se dezmorţeau jos, lângă caii care scoteau aburi pe nări. „În apropiere, era cârciuma lui Spirtaru. Brâncuşi făcea Şcoala de Arte şi Meserii aici, la Craiova. Ca să mai ia câte un bănuţ, le căra ţuică fiartă şi cafele celor care aşteptau, amărâţii, îngheţând, să vină trenurile în gară“, povesteşte arhitectul Voia. În amintirea lui a proiectat fântâna. Avea 27 de ani pe-atunci. Vorbise despre proiect cu V.G. Paleolog. „Erau patru lamele legate de un inel. Lamelele simbolizau patru păsări care beau apă dintr-o farfurie... din inelul acela. De-acolo trebuia să ţâşnească apa...“.

O muzică a contrastelor

Lăsat pe spate, cu mâinile prinse la ceafă, ca într-un exerciţiu de gimnastică, şi cu picioarele ridicate şi sprijinite pe o bucată de zid, dă viaţă încăperii întunecate, pline de planşe, hârtii, schiţe, proiecte. Pare că se relaxează după frământarea unor zile şi săptămâni întregi de muncă. Poartă mustaţă. Firele albe n-au apucat încă să se strecoare perfid, să rămână acolo şi să se dividă. Chiar în faţa sa, în costum, cu mâna stângă ridicată într-o explicaţie, stă academicianul arhitect Octav Doicescu. „Cel care va stăpâni cel mai bine constrastul va ajunge sus. Pentru că el face ca omul să-şi întoarcă privirea spre clădire şi să reţină esenţa“, le spunea, odată, profesorul studenţilor săi. Acum, elev şi maestru stau faţă în faţă şi se privesc din fotografii. Viorel Voia a cuprins în cam