Slavici a fost întâi "scrietor" la o primărie dintr-o comună arădeană. A făcut studii de Drept, a practicat o vreme "avocăţia", a frecventat întâlnirile "Junimii" ieşene. I-a cunoscut pe Creangă şi pe Eminescu.
Tudor Vianu avea să sublinieze: "Ioan Slavici introduce oralitatea populară în scrierile sale înaintea lui Creangă. În «Popa Tanda», care apare cu un an înainte de «Soacra cu trei nurori» şi cu şapte ani mai devreme decât «Amintirile» aceluiaşi". (Tudor Vianu, "Arta prozatorilor români", 1941.) În literatura română, Slavici rămâne o personalitate artistică proteică: nuvelist, romancier, dramaturg.
SLAVICI ŞI BASMELE COPILĂRIEI
Ioan Slavici s-a născut cu puţin timp înaintea izbucnirii revoluţiei române din 1848. Copilăria sa a fost marcată de insecuritatea vremurilor tulburi. Mai târziu trasează crochiul familiei sale astfel: "Tatăl meu fusese adoptat de un unchi al său, om bătrân şi fără copii, iar eu eram singurul băiat al părinţilor mei. Mama mea era cea mai mare dintre fiicele unui fruntaş dintr-o familie foarte numeroasă, încât rar întâlneam un om care nu era nici rudă, nici fin, nici prieten al casei noastre. Eu însumi, în sfârşit, eram iute ca piperul, dar slab la faţă şi la trup şi aproape totdeauna chinuit de tusă şi de guturai".
De pe buzele bunicului său şi ale altor povestaşi din Şiria (locul naşterii) a cules cu poftă şi bucurie basmele copilăriei. Mai târziu, chemat de patima cunoaşterii, a adunat de prin satele drumeţiilor sale alte poveşti, basme, legende, istorii populare. Aceasta a fost ucenicia literară a lui Slavici, marea sa dragoste de tinereţe, de altfel, întâia povestire trimisă de Slavici către "Junimea" a fost basmul "Zâna Zorilor". Ardoarea asimilării, a cunoaşterii, a fost o trăsătură esenţială a tânărului Slavici. Prin asimilare, apoi prin transfigurarea impresiilor
