Sunt oameni care transformă vizualul în sunet, pentru a scoate teatrul din săli şi a-l aduce aproape de publicul care nu are timp, bani sau vreo sală de spectacole în preajmă.

Prin ei şi actorii care vin şi revin, teatrul radiofonic rezistă de 81 de ani în România, iar audienţele arată că viaţa acestui gen situat între teatrul de scenă şi film este departe de sfârşit.

Într-un butic, un vânzător de tură de noapte îşi primeşte un client rătăcit prin întuneric. Aleargă dintr-o cămăruţă din spatele barului până la tejghea, îl serveşte pe om şi fuge înapoi de parcă acolo se află un tub de oxigen care îl ţine în viaţă. Dar nici urmă de tub. Acolo este un radio, aşezat pe o măsuţă. Dar în acel aparat banal zace o plăcere de o oră. O piesă de teatru radiofonic.

Prin maşini, întinşi în pat sau în câte şi mai câte situaţii care îngăduie o "învoire" de o oră din cotidian, sunt 300 - 400 de mii de oameni care ascultă, ca vânzătorul de butic, o piesă la radio. Pentru momentele lor de linişte lucrează 30 de oameni, adunaţi în câteva birouri de la parterul Casei Radio.

Regizorul de studio Milica Creiniceanu sare pe vârfuri, să vadă pe fereastra ovală a sălii de înregistrări dacă vreo mână de oameni lucrează înăuntru. Prin 1990, când visa să se facă ofiţer, a picat deoarece era cam scundă. Şi a trebuit să se ridice la înălţime altfel, iar teatrul i-a pus suficiente cărămizi sub picioare ca să arunce o privire peste gardul viitorului şi să îşi dea seama că rigoarea militară nu ar fi prins-o deloc.

Uşa de lemn, dublă şi masivă, pentru a proteja sala de sunetele de pe holuri, se deschide greu. Înăuntru sunt microfoane din loc în loc, înconjurate de tot felul de lucruri şi lucruşoare cărora e greu să le înţelegi rostul. Uşi peste tot, fără ziduri în prelungirea lor, toate cu scârţâit melodios. Pe jos, câteva alei diferite.