Filmul regizat de Florin Şerban poate plăcea celor care apreciază producţiile deprimante, cu imaginea neîngrijită şi personaje abrutizate. „Portretul luptătorului la tinereţe“, debutul lui Constantin Popescu, este mult mai ambiţios şi are secvenţe cu adevărat fabuloase.

În mod sigur, viaţa nu-i dreaptă: în timp ce publicul berlinez se aliniază la rânduri interminabile în faţa ghişeului de bilete, „acreditaţii" se luptă pentru invitaţiile la petreceri. Şi aici, ca şi în cazul filmelor, există întotdeauna acel „party" turbat care trebuie emulat, egalat.

Acum, ştacheta este petrecerea românească. Cineva îmi spunea ieri că ar trebui să încerc să intru la cea norvegiană, pentru că e singura care ameninţă s-o concureze. Însă sunt sceptică - mi se pare că Taraful de la Clejani este greu de întrecut: virtuozii au isterizat audienţa şi i-au făcut pe invitaţii străini se se prindă într-o horă delirantă cu cei neaoşi. Noi, când vrem să petrecem, petrecem. Şi reputaţia noastră cinematografică creşte: filmul românesc abia parafrazat a fost, mul timp, standardul cu care restul peliculelor din competiţie se compara.

Puşcăriaşii-actori din "Eu când vreau să fluier, fluier" nu au fost lăsaţi să mănânce şi să bea după premieră (VIDEO/FOTO)

În tabelul criticilor de film ţinut de revista „Screen", pelicula debutantului Florin Şerban trecea înainte lui Polanski, cu un scor de 2,9 din 4. Joia trecută, el a fost depăşit de rusescul „How I Ended This Summer".

Minimalism sordid

Pe mine, „Eu când vreau să fluier, fluier" nu m-a convins. Suntem pe terenul deja prea cunoscut al minimalismului încărcat social, sordid, filmat din mână, cu interpretări solide (George Piştereanu e o revelaţie), dar cu o poveste simplistă şi un final complet ratat.

Poate că succesul său de aici poate fi pus pe seama faptului că, uneori, în festivalurile cu profil stângi