În intervalul de doi ani şi ceva care urmează, suntem scutiţi de alegeri, iar congresele partidelor (al PSD s-a şi consumat) ar trebui să ne aducă lămuriri. Întâi de toate, lămuriri ideologice.

În ce fel partidele politice din România răspund nevoilor populaţiei, tot mai stratificate între sat şi oraş, între bugetari şi angajaţi la patron, între lucrători în ţară şi străinătate, în general, între captivi ai statului (încă mulţi) şi oameni care şi-au luat soarta în propriile mâini?

Care este relaţia între cei care ar trebui să elaboreze politici publice şi cei care ar urma să fie beneficiarii acestora? În ultimul timp, peste tot în lume, legătura între partidele politice şi cetăţeni este percepută ca tot mai slabă, este pusă în discuţie şi privită cu tot mai multă nemulţumire. Cu atât mai mult această relaţie ar trebui discutată în România, unde tandemul partid-cetăţeni a căpătat şi o dimensiune malignă, dacă ne gândim că voturile se adună, ca la piaţă, contra unor pungi de făină. Campaniile electorale, succedate în ultimii ani în mod alert, au avut darul să pună între paranteze o serie lungă de probleme mai vechi şi mai noi ale oamenilor, semănând mai mult a violuri decât a competiţie de soluţii.

În intervalul de doi ani şi ceva care urmează, suntem scutiţi de alegeri, iar congresele partidelor (al PSD s-a şi consumat) ar trebui să ne aducă lămuriri. Întâi de toate, lămuriri ideologice. Oricât s-ar fi spus că nu suntem încă pregătiţi pentru aşa ceva, atâta timp cât oamenii deja s-au grupat, în funcţie de interesele şi de viziunile lor, răspunsurile de stânga sau dreapta mai pot întârzia. Din acest punct de vedere, congresul PSD, care deschide seria acestui tip de reaşezare, a fost dezamăgitor. „Un număr de oameni care va obţine un număr de funcţii“ – a caracterizat sec congresul, într-una din pauze, Şerban Mihăilescu. (De altfel, nemulţumit, acest