Reproduc o parte dintre nominalizările anunţate de organizatorii Premiilor Gopo. Cumva previzibile, cumva surprinzătoare pentru mine: pentru că mi-am dat seama că n-am mai văzut atîtea filme romanesti noi intr-un singur an de cînd hău.

Poliţist adjectiv merită toate aplauzele. “Cea mai fericită fată din lume” nu mi s-a părut totuşi un atît de mare eveniment – e un film sensibil, vi-l recomand, dar cam atît. Asta e cînd încep şi jurnaliştii cu Litere să-şi dea cu părerea. Şi nu mă opresc aici.

Totuşi, mie Amintiri din epoca de aur mi s-a părut marele eveniment al anului (e adevărat, nepremiat, dar chiar ne pasă doar de premii?), un film care m-a intrigat şi care mi-a şi plăcut pe bucăţi. I se dă un premiu pentru popularitate, nominalizări pentru muzică, roluri secundare etc. Dar nu e pe listele importante, cel mai bun film, cel mai bun scenariu. E adevărat că e un film curios, compus din filmuleţe regizate de oameni diferiţi. Dar scenariul e unul. Şi conceptul la fel. E o altfel de poveste cu un singur erou “comunismul din capul tinerei generaţii”.

La Amintiri m-a incitat felul în care propune o imagine asupra comunismului care cred că nu a fost discutată destul – curăţarea atentă de patetism nostalgic sau antinostalgic, mie mi s-a părut o abordare bună, curajoasă – şi o imagine a comunismului, un fel de veselie şi seninătate tîmpe, vecine cu fericirea, care fotografiază perfect o anume stare a regimului.

Nu sînt de acord cu cei care critică reconstituirea epocii – tocmai, ea e făcută sumar şi strict subiectiv – ideea nu era să “semene” – eu l-aş fi făcut în decorul de azi ca să moară toţi de oftică. Dezbaterea a fost clar umbrită de alegeri (ca şi discuţia generală despre 20 de ani care au trecut – un mare rău pe care ni l-au provocat electoralele 2009), dar Amintirile clar meritau mai mult. Huo, juriul Gopo:).

În rest, abia aştept să