Abia ajuns la Viena, ca student la filosofie, am fost repartizat, dintr-o eroare a rectoratului, la Facultatea de Teologie Catolică. N-am protestat, încântat fiind de confuzia cu iz mânăstiresc.
Ieri. Asociaţia Studenţilor Catolici organiza, pe atunci, un pelerinaj la bazilica Mariazell. M-am trecut entuziast pe listă, imaginându-mi un fel de jogging cu deschidere mistică şi, în plus, posibilitatea înfiripării unor noi prietenii sau chiar a vreunei idile. S-au strâns vreo două duzini de juni, toţi catolici, toţi teologi, toţi austrieci: călugări franciscani în trening, mireni în straie austere, naturi sportive cu veleităţi religioase, bisericoşi cu orgolii sportive.
Au urmat patru zile de umblat peste dealuri, prin văi, sate şi păduri. Dormeam pe unde apucam, mâncam ce găseam, beam cât puteam. Înaintam osteniţi, dar nu în tăcere: ne rugam - să nu ne prindă ploaia sau să se termine mai repede vreun povârniş şi intonam lieduri de recunoştinţă - destul de neconvingătoare dacă priveai trupurile chircite de frig şi figurile congestionate de efort ale cuvioşilor drumeţi.
Azi. În seara ultimei zile ajungem, în sfârşit, la bazilică. Mergem lihniţi la mesă, unde primim o gustare frugală compusă dintr-o ostie şi o gură de vin. Pentru felul doi, suntem duşi la refectoriu. Ecumenici şi politicoşi, camarazii m-au rugat pe mine, veneticul, să spun rugăciunea de dinainte de masă „aşa cum o faceţi voi (adică noi, ortodocşii), la voi acasă (adică în România)". Era, dintr-o pornire de sinceritate, să le zic „poftă bună" şi să mă apuc să mănânc.
După un scurt moment de panică am realizat că mă aflu, în fond, la adăpostul unei limbi neînţelese de auditoriu. Am rostit inspirat, baritonal, în română, o frază din care să nu lipsească cuvintele-cheie: „bucatele" - „Doamne" - „păcatele" - „ajută" - „în numele" - „amin" - „mulţumim" - „iartă". Am încheiat cu o cruce or
