„O lume pe dos“, spectacolul Teatrului de Comedie din Bucureşti, trece pe lângă adjectivul „excepţional“ la o distanţă de vreo 1.000 de kilometri. Montarea Iarinei Demian nu este reuşita pe care ea şi-ar fi dorit-o. Regizoarea pariază prea mult pe un actor care nu are experienţa să ducă în spate timp de o oră şi jumătate o întreagă construcţie dramatică.

Îl supraestimează pe Tudor Chirilă, iar el face greşeala să se lase supraestimat. Cele trei piese într-un act îl pun pe Chirilă faţă în faţă cu trei tipologii, dar jocul lui de profunzime nu merge foarte departe de simpla schimbare a unor costume de scenă.

„O lume pe dos" se joacă la Teatrul de Comedie, dar uită să te facă să zâmbeşti, fiind prea preocupat de trasa lui sobră, demonstrativă şi moralizatoare şi care scoate din calcul orice tip de umor. Iarina Demian însăşi are dificultăţi să extragă din text ironia absurdă pe care a intenţionat s-o livreze ca pe o marfă de calitate, într-o formă estetică profundă şi convingătoare.

Actorii-butaforie

În primul act, „Preludiu şi Liebestod", de Terrence McNally, Tudor Chirilă joacă rolul unui dirijor bisexual ultraapreciat, care ţine un monolog interior furtunos în timpul unui concert. La cât de smeriţi stau actorii, în umbra celui din rolul principal, poate că ar fi trebuit ca spectacolul să fie un one-man show. Dar nu este şi îi transformă pe ceilalţi participanţi la traficul de replici din scenă în simple accesorii de scenografie.

Rolurile secundare sunt sfori foarte subţiri, pe care Chirilă îşi aşterne replicile sale dense, ca pe nişte rufe puse la uscat. Cele patru personaje din prima piesă au intervenţii minime, chiar dacă li se rezervă câte un micromonolog interior de căciulă: Marius Drogeanu este un concertmaestru care îşi face dirijorul „bou", Simona Stoicescu este o soprană incultă, Andrei Runcanu este un homosexual care îi face avans