Sâmbătă seara am ales să merg la un meci de baschet. În curtea unei unităţi militare din Drumul Taberei, într-o sală mică, cu tribună economicoasă s-a jucat meciul dintre Steaua şi CSM Bucureşti. A fost frumos. şi relaxant. Fără pretenţii de NBA, fără rafinamente de All-star Game. Dar corect şi sportiv.

Numerele individuale ale unor băieţi cu jocul în sânge şi cursivitatea mai multor faze bazate pe regie de grup au primit cuvenita reacţie a tribunelor. La fel de civilizate ca şi jocul. Cesemiştii au condus pe tabelă mult timp. Până au obosit. Steaua s-a păstrat mai sus spre finalul meciului şi a câştigat. Dar, ce mai contează? Dacă nu eşti acţionar sentimental la vreuna dintre echipe, scorul rămâne doar pe tabela de marcaj.

Mi-a plăcut la baschet. Nu m-a stresat absolut deloc vecinătatea nepotului de numai 9 ani. Pentru că în nici un moment al meciului nu a apărut dinspre tribune ameninţarea vulgarităţii sau a manifestărilor animalice. Baschetul a fost o recreaţie. Iar pauza mare a meciului, o recreaţie şi mai şi. Copiii au luat în stăpânire suprafaţa de joc, câteva mingi şi tot încercau să-i imite pe legitimaţii care în meci ţinteau coşurile.

Era ca-n curtea şcolii. Acea curte ideală care nu aparţine etno-botanicilor, acea curte în care mai fac sport copiii pe care o simplă alergare nu-i trimite direct la ortopedia spitalului de urgenţă.

Îmi place să spun ce am văzut sâmbătă seara la baschet. Mă tem să nu devin însă mult prea povestitor. Prea bunic, sau prea metodic. Dar mai puternică decât teama este dorinţa de a-i vedea pe copiii noştri mişcându-se natural. Şi sănătoşi. Şi civilizaţi. Nu mă refer la acea civilizaţie de incubator. La acea civilizaţie a lipsei de reacţie, în care muşchiul nu zvâcneşte niciodată, în care nu te eliberezi uneori şi prin ziceri la auzul cărora unii se fac că roşesc. În scrâşnetul vieţii ma