Sorin Ioniţă: Aţi încercat vreodată, ascultând ciclul „Anotimpurile”, de Vivaldi, să rupeţi obişnuinţa şi să puneţi “Iarna” gândindu- vă la un peisaj de vară, sau invers, să faceţi rocada între „Toamna” şi „Primăvara”, sau orice altă combinaţie? Veţi fi observat atunci ce relative sunt percepţiile noastre, bazate pe clişee de interpretare sau pur capriciu. Sursa: EVZ

Muzica funcţionează foarte bine şi în scene noi: cu puţin efort ninsoarea devine ţârâit de greieri în fâneaţă; cristalul ţurţurilor, lumină dură, orbitoare, pe pereţi văruiţi; renaşterea naturii primăvara, revărsare de roade ale toamnei. Încercările compozitorilor preclasici de fixare a unor realităţi concrete prin muzica aşa-zis tematică dau rezultate limitate.

Urmărind duminică desfăşurarea congresului PSD (atât cât am putut, că nu prea stau noaptea târziu la TV) am avut aceeaşi senzaţie de maleabil şi libertate interpretativă. Bază pentru cele mai diferite scenarii, toate la fel de valabile, politica a atins în acea zi perfecţiunea muzicii, cea mai abstractă dintre arte.

Rând pe rând i-am distribuit pe Geoană, Ponta, Năstase & Co în diverse roluri, unii buni şi reformişti, alţii canalii retrograde - după care am răsturnat distribuţia şi, uimitor, concertul a funcţionat la fel de bine. Întâi am mers pe libretul cu Geoană cel rău, care s-a aliat cu gnomul malefic Vanghelie şi alţi baroni locali pentru a maneliza şi grobianiza partidul, cu ochii după galbeni.

Dar cum acest diagnostic era recitat de parteneri implauzibili, precum Ion Iliescu şi grupul de la Cluj, m-am uitat mai atent. Şi i-am văzut pe Mazăre şi Oprişan, împreună cu alţi profesionişti ai defilării în costumaţie, cântând în cor în spatele lui Ponta, patronaţi de Mitrea şi Năstase, şi mi s-a părut la fel de plauzibil ca Geoană să fi fost fecioara a buzată, iar tânărul Titulescu - violatorul