Pe răbojul stacojiu al PSD-ului tocmai s-a înscris cel de-al cincilea nume. Ponta este, în ordine, cel de-al cincilea preşedinte al partidului, plecat la drum, în ’91, ca FDSN şi a ajuns în 2001 PSD.

Primul preşedinte – Oliviu Gherman – a fost mai mult unul onorific, treaba făcându-i-o ori preşedintele fondator, Ion Iliescu, ori vicepreşedintele executiv, Adrian Năstase. În timpul mandatului său nu s-a întâmplat nimic important, în afară de faptul că PDSR-ul a pierdut alegerile (coincidenţă: Gherman era preşedinte al Senatului, ca şi Geoană, când a pierdut alegerile!). După el a (re)venit la cârmă , pentru următorii patru ani, Ion Iliescu. Au fost, probabil, cei mai buni ani ai partidului, când acesta s-a revigorat, pregătindu-se pentru preluarea puterii. Şi singurii în care Ion Iliescu a condus efectiv. Adrian Năstase a preluat controlul după investirea lui Iliescu pentru a treia oară la Cotroceni şi l-a executat, cu mână de fier, concomitent cu guvernarea de patru ani la finele căreia nimeni nu se îndoia că PSD-ul va rămâne la putere. N-a rămas, iar problema succesiunii la vârf a cunoscut faza cea mai complicată: în locul revenirii „de facto”, a lui Ion Iliescu, la cârma formaţiunii, a avut loc un puci care l-a instalat, complet neaşteptat, în Kisseleff, pe Geoană. A fost o lovitură dibace a celor care visau să reformeze partidul fără să schimbe oamenii, preferând să înlăture „pericolul” Iliescu contrapunându-i o persoană uşor de manevrat după cum o cereau interesele.

Mandatul lui Geoană s-a caracterizat printr-o autoritate scăzută a liderilor, partidul fiind controlat de grupurile de interese. Rezultatul a fost că PSD-ul a pierdut , practic, toate rundele electorale, transformându-l pe Geoană într-un perdant de profesie. De la campania pentru primăria Capitalei, din 2004 şi până la actualul Congres, Geoană n-a câştigat decât preşedinţia partidului în