Partidul Social Democrat avea nevoie de un transplant de organe, unele vitale dacă se putea. În cel mai rău caz era necesară o operaţie estetică prin care să fie înlăturate şuncile crescute precum o tumoră în locurile cele mai vizibile, adică baronii, clanurile regionale sau de cartier şi parte dintre cei încremeniţi în concepţiile unei stângi bolşevice, în frunte cu Ion Iliescu. În loc de asta, PSD şi-a făcut un machiaj, pe numele său Victor Ponta. Nici nu se putea altfel şi puţini au fost cei care au crezut în reforma şi modernizarea partidului. Motivele sunt mai multe.

În primul rând, PSD trebuia să scape de Mircea Geoană, care nu doar că a aruncat partidul în cel mai adânc ridicol, atât în campanie, cât mai ales după (vizita la Vântu, flăcările violet, atacurile energetice, răzgândelile şi coteriile nereuşite nu vor fi uitate prea curând), dar a reuşit, prin combinaţia cu Vanghelie, să pună reflectoarele pe partea cea mai urâtă a partidului. Perdantul a luat, după cum îi dictau împrejurările, forma vremelnicilor prieteni sau chiar adversari, s-a agăţat de funcţie dând una dintre cele mai penibile reprezentaţii, incapabil să înţeleagă nici de ce a pierdut, nici că ascensiunea nu i s-a datorat. Prin toată prestaţia, Geoană a confirmat providenţialitatea celor 70.000 de voturi care l-au despărţit de Băsescu. Sunt convinsă că mulţi dintre votanţii lui Geoană s-au întrebat speriaţi cum ar fi arătat o Românie condusă de un astfel de om-plastilină.

PSD era obligat să se scuture de Geoană şi cam atât a reuşit să facă la congres. În rest, totul a rămas încremenit. Victor Ponta a ajuns preşedintele PSD exclusiv ca rezultat al maşinaţiunilor, întâmplărilor şi efectului Geoană-Vanghelie asupra partidului, nu datorită calităţilor de lider, vreunui program de reformă sau dezbateri ideologice. A fost cea mai convenabilă soluţie de avarie găsită de tripleta Iliesc