Duminică, 14 februarie, am fost în localitatea Aulendorf din landul Baden Wurtemberg, unde se ţinea un carnaval, ca în fiecare an, de altfel. Am plătit intrarea, doi euro şi, în schimb, am primit o insignă care atesta că-s plătitor, şi o hîrtie cu programul defilării. Desigur, totul a început cu o punctualitate nemţească, iar lumea rîdea şi aplauda fără excepţie, din prima clipă, fără “încălzire”. Doar veniseră să se distreze. Au fost 51 de echipe care au defilat cu măşti şi cred că vreo douăzeci de fanfare, poate mai mult, pe astea nu le-am numărat. Carnavalul se ţine de sute de ani în această perioadă. Nu ştiu dacă s-a ţinut şi în timpul războaielor mondiale. Este, an de an, cam aceeaşi componenţă, iar măştile, de lemn, cu care se mîndresc localnicii, sînt vechi, nu se vine cu măşti noi. Există, aşadar, ceva ritualic, repetabil, în modul nemţesc de a se distra. Şi, cu toate acestea, aceiaşi oameni vin, an de an, în aceeaşi perioadă, să vadă aceleaşi măşti. Asta e distracţia nemţească, veţi zice. Se distrează ordonat, precis, repetitiv.
La noi obiceiurile pier sau se usucă, se deformează, şi punem asta pe seama civilizaţiei urbane care distruge obiceiuri rurale şi nu pune nimic în loc. Abia, în ultimii ani, Sîntul Valentin importat a reuşit să dezgroape, formal, ca reflex patriotic, Dragobetele. Noi credem despre noi că avem umor, ca naţie, şi rîdem, eventual (în Ardeal, în aşezări mixte, româno-germane) de nemţi că se distrează pueril, au un umor forţat. Am privit, la televizor, două transmisii directe ale unor serbări în sală, cu un fel de momente vesele. Cînd se oprea interpretul după ce spunea poanta, lumea rîdea automat. Nu ştiu dacă era bună gluma sau publicul era ordonat şi educat, doar.
În ce stadiu e distracţia la români? La nemţi am văzut că e un pic mecanică. Dar e! Vă prezint, mai jos, nişte imagini cu măşti de la defilarea din Aulendo
