Adoptarea unei monede europene comune în 1999 a fost criticată de unii specialişti în finanţe, care au prezis că euro nu poate supravieţui într-o regiune diversă, în care guvernanţii din fiecare stat îşi menţin controlul asupra modului de impozitare, a cheltuielilor publice şi a accesului la pieţele financiare. Susţinătorii creării zonei euro au sperat că un control strict al deficitelor bugetare, în timp, va obliga statele „slabe“ să devină mai concurente. Rezultatul a fost dezolant. Având acces la împrumuturi cu dobânda mică, ţări membre precum Grecia, Portugalia, Spania şi Irlanda au utilizat fondurile împrumutate pentru acoperirea ineficienţelor guvernării, au evitat să ia măsuri pentru stimularea creşterii productivităţii şi au păstrat inflexibilitatea în relaţiile dintre întreprinderi şi angajaţi. Cu datorii externe împovărătoare, guvernele acestor ţări cu economii deficiente vor avea mari dificultăţi să-şi revitalizeze economia şi, în acelaşi timp, să achite datoriile şi dobânzile respective, să investească în infrastructură şi să reducă fiscalitatea internă necesară pentru redresare economică.

Recesiunea economică din 2008-2009 a precipitat o criză de încredere în moneda euro, în abilitatea UE de a corecta iresponsabilitatea fiscală demonstrată de guvernanţii unor state membre şi în promisiunile politicienilor de a implementa reformele de austeritate necesare redresării fiscale. Împrumutându-se fără măsură, guvernele respective au remunerat excesiv birocraţia de stat, au irosit o mare parte din fondurile împrumutate şi au creat datorii statale copleşitoare.

În 2010, Grecia a devenit falimentară. Deficitul bugetar a crescut cu 14,7% în 2008 şi cu 12,7% în 2009, ajungând la 162% din produsul intern brut. De când a adoptat moneda euro, în 2001, guvernul de la Atena a făcut împrumuturi considerabile de la bănci din străinătate, a abandonat responsa