De pe clădirea Romexpo s-a ridicat elicopterul cu Geoană. Revoluţionarii cu burtă din teritoriu şi martirii cu maşini scumpe de la centru l-au alungat pe tiran. Ce mai tiran! Pentru a doua oară în istorie, de astă dată prin urmaşii lui, Partidul Comunist şi-a executat un lider a cărui prostie a ajuns în bancuri. Acum n-a mai curs sânge şi, din prudenţă, nici şampanie. Au curs doar câteva lacrimi pe care, pot să pun pariu, le-a lăsat să picure Mircea Geoană după ce a ajuns acasă, s-a încuiat în baie şi s-a prăbuşit pe toaletă ca să facă pipi ca fetele, din poziţia aşezat.

Preşedintele Victor Ponta nu s-a născut doar din dorinţa haitei de a-şi schimba părul. S-a născut în primul rând din năravul ei, din dezacordul baronilor, din trădări şi din lupte îndosariate, din vanghelism şi invidie, din curiozitate, revoltă, spirit de turmă şi sete de revanşă. Din punctul ăsta de vedere Ponta e, vorba lui Nae Ionescu, “nu ceea ce crede el că este, ci ceea ce zic eu că este”.

Tinerel şi energic, obraznic la nevoie, uns cu o parte din alifiile lui Adrian, inteligent, bun de gură şi semicarismatic, Victor Ponta are în comun cu Geoană doar ambiţia. Şi, lucru rar în politică, are umor. E pentru prima oară când partidul ăsta arată un pic de umanism.

La capitolul dezavantaje e de amintit, înainte de toate, poziţia lui complicată în PSD: soţia, socrul, naşul de cununie şi naşul politic, toţi îi sunt colegi de partid. Asta înseamnă că atunci când vrea să meargă la familie, Victor rămane, de fapt, la serviciu. Ne putem imagina că aşa ceva se cheamă pesedism de cumetrie, dar putem să-i spunem mai simplu, ghinion.

Apoi, vin datoriile către baronii pucişti, obligaţia faţă de tătucul decisiv şi neajunsul de a lucra cu noul lot de vechi vicepreşedinţi. Fotografia recunoştinţei îl arată pe Ponta cu Mazăre şi Oprişan de gât, cu Năstase ţinându-l în braţe, cu Iliescu mângâ