Caragiale era un mare naiv. Nu avea rafinamentul atins de politicienii noştri.
Congresul PSD a fost o piesă în mai multe acte, cu lovituri de teatru, răsturnări de situaţii, suspans şi, la final, pupături electorale şi aplauze în faţa cortinei. Imagini feliniene în acea duminică dimineaţă, ora 4.00 a.m. Cu scaunele goale, cu lume picotind prin colţuri, cu steaguri şi benere căzute, cu priviri încercănate. Ca după Revelion, după un chef monstru, aşa ca-n „D'ale carnavalului". Unde e un regizor să facă un film cu povestea asta? Are toate ingredientele să rupă gura târgului la Oscar, la Cannes, la Berlin.
Altă poveste cinematografică la fel de senzaţională ar fi cea din noaptea turului doi al alegerilor prezidenţiale, petrecută în Modrogan şi Kiseleff, când veştile contradictorii se întretăiau, iar portavocile încercau să ne convingă că a câştigat candidatul propriu. S-a trecut de la agonie la extaz într-o clipă, de câteva ori într-o noapte. Să faci infarct, nu alta! Un exemplu de mare scenă melodramatică à la Sarah Bernhardt sau Eleonora Duse: un lider „marcant", dar tânăr, auzind că lupta e pierdută, stătea atârnat de o fereastră şi plângea în hohote, icnind în gura mare „Cariera mea, cariera mea, ce mă fac!"
Din fericire pentru el, situaţia s-a răsturnat, patronul lui a ajuns la Cotroceni şi respectivul şi-a salvat draga lui „carieră". Acum e destul de sigur ca să se agite în partid şi prin talk-show-uri TV, unde dă brave lecţii de ideologie şi morală. Ce ţi-e cu psihologia! Nu mai zic de interes.
Congresul PSD a oferit cu generozitate asemenea scene tragicomice. Episoade care groteşti, care înduioşătoare. De la vrăjitoarele care îi aşteptau la intrare pe delegaţi la grupurile de fani care au aplaudat, huiduit, tropăit la comanda unui şef de garnizoană. După o serie de întâmplări pline de adrenalină şi suspans, am avut faza zilei, „episodul Dia