La o săptămână după ţeapa cu câştigarea alegerilor prezidenţiale, când l-am revăzut pe Mircea Geoană la televizor, albit, cu cearcăne, cu fruntea brăzdată de riduri, galben şi fără vlagă, când am văzut cât de mult suferea pentru gafa "Mihaela, dragostea mea!", mi-a părut rău că nu mi-am înfrânt aversiunea faţă de PSD şi nu i-am acordat lui un vot de încredere.

Omul suferea cumplit, de-adevăratelea, nu juca teatru. Iar mie mi-a fost pur şi simplu milă. Mai ales că votul meu nu fusese pentru PDL, ci anti PSD, iar în turul I îl preferasem pe Crin. Apoi, când Băsescu l-a numit premier tot pe Emil Boc, mi-a părut şi mai rău de alegerea făcută pe 6 decembrie. Pentru contextul politico-economico-social din acel moment, nu Boc era soluţia. N-am suferit prea mult timp însă, pentru că scandalul cu flacăra violet şi declaraţiile de-a dreptul fantastice ale soţilor Geoană mi-au atenuat serios remuşcările. Mi-am zis, Dumnezeule, nu e posibil ca într-o problemă atât de importantă pentru milioane de români - alegerile prezidenţiale - să baţi aşa rău câmpii! Au început însă gafele noului Guvern, brambureala lui Boc cu cele două legi esenţiale pentru viitorul ţării, a salarizării unice şi a pensiilor şi iar m-a apucat melancolia: oare aşa ar fi procedat Johannis!? Oare şi el ar fi luat în calcul alocaţia discriminatorie? Oare şi el ar fi făcut atâtea declaraţii demagogice despre pensiile nesimţite? Dar mi-a trecut, şi asta imediat ce a început lupta pentru putere în PSD, unde evenimentele s-au succedat cu o rapiditate şi un cinism greu de imaginat. Şi am devenit furioasă. Furioasă pe mine că am făcut prostia să merg la vot, furioasă pe parlamentari, pe guvernanţi, pe criză, pe vreme, dar mai ales furioasă pe politicieni. Pe mârşăvia lor, pe incapacitatea lor, pe minciunile lor şi pe degringolada pe care o generează şi o alimentează. N-au mamă, n-au tată, fac şi desfac alianţe d