…ca presedintele PNL traieste cu voluptate si panica obsesia Basescu era limpede de multisor: uraste ceea ce admira. De aici ideea eradicarii PD-L de pe scena politica, de aici glumitzele cu “asa e in dictatura”, de aici incapatanarea de a-si lega destinul politic de cel al lui Mircea Geoana, chiar si dupa ce strategia isi pierduse si bruma de noima pe care o mai avusese la inceput. Acum, aceeasi obsesie Basescu il obliga sa se identifice cu partidul pe care-l pastoreste provizoriu.

“Le PNL c’est moi!” va fi murmurand printre buze Crin Antonescu, impunand alegerile interne pe baza de motiuni in partidul care, pana nu de mult, se caracteriza prin numarul cel mai mare de voci distincte per formatiune politica. In teorie, aceasta impunere de agenda, evident nepopulara, e justificata de “avantajul Antonescu” – la ultimele alegeri presedintele a obtinut un scor electoral mai bun decat partidul. Daca, asadar, liberalii vor sa se infrupte din firimiturile cazute de la masa popularitatii liderului nu au decat o sansa: sa inghita si sa accepte santajul. In caz contrar, Antonescu nu mai candideaza si PNL-ul e sortit pieirii.

Aici, insa, intervin – la o privire mai atenta – petele mai-sus-pomenite de pe pantaloni. Basescianismul la care facea referinta Sever Voinescu, convine sau nu, este o realitate. Partidul se identifica total cu liderul (de aceea a castigat in ultimii ani si de aceea va si pierde alegerile peste alti cativa). Daca Traian Basescu declara maine public “le PDL c’est moi!” nimeni nu va indrazni nici macar sa zambeasca pana cand Zeus nu va da tonul hahaielilor. Dimpotriva, vor pocni cu totii din calcaie si vor intreba “unde e papucul ala, sa ne varam mai confortabil sub el?” Pentru PD-L, asadar, alegerile pe baza de motiuni si echipe si disciplina interna care insoteste natural aceasta optiune, se potrivesc precum marca pe scrisoare.

In cazul