Preţuiesc munca actorilor (ca oricine altcineva de altfel), înţeleg rostul lor civilizator, admit faptul că statul nu-i tratează pe măsura meritelor lor, dezaprob legile aberante care vin să le înăbuşe creativitatea şi pasiunea lor etcaetera, etcaetera. Actorii pretind statului o viaţă decentă, spectatorilor aplauze, ignoranţilor măcar puţină atenţie. Sunt artişti, iar munca lor nu se poate echivala cu munca tăietorilor de lemne – nu pentru că ar fi mai nobilă, ci pentru că sunt puse în joc alte soiuri de energii decât cea fizică şi pentru că produsul finit e invizibil şi nu poate fi ambalat în cutii de metal, precum conservele de peşte.

Înţeleg perfect cum vor să trăiască, în schimb nu înţeleg de ce unii dintre ei îşi doresc să moară…pe scenă (de-a binelea, nu neapărat sub formă de personaj în vreo dramă shakesperiană). Fiecare om e îndreptăţit să-şi proiecteze fastuos ieşirea sufletului din măruntaie, fiecare om are dreptul să viseze la posteritate. Dar să-ţi doreşti să mori pe scenă (da, la propriu!) mi se pare ridicol şi lugubru deopotrivă. Ştiu…Moliere, Constantin Tănase, etc…. Dar, ca spectator nu mi-aş dori să asist la un astfel de deces public, să aplaud înlăcrimat şi să strig „Oh! Ah! Regele a murit, trăiască Regele!”.

Nu mă judecaţi, nu vreau să fiu cinic sau ireverenţios, şi nici nu aş cere înapoi banii pe bilet, numai că sunt sigur că există şi alte forme de devotament faţă de profesiunea pe care o exerciţi cu pasiune, până la identificare.

Pe de altă parte, nu am auzit până acum vreun scriitor care să-şi dorească să treacă la Domnul prăvălit peste tastatura laptopului, ori vreun pictor care, presimţindu-şi sfârşitul, să vrea să se împacheteze, ca într-un giulgiu, în pânza ultimului tablou. Nu mai vorbesc despre meseriile cu risc ridicat, care presupun manipularea unor maşinării periculoase; în cazul unui strungar, moartea la locul de