O poveste poate fi spusă în multe feluri. Poţi să te situezi de o parte sau de alta a unui personaj al ei, poţi să îţi îndulceşti vocea sau să o faci să ţipe, poţi să oftezi demonstrativ sau să introduci tăceri profunde, dar dincolo de recuzită şi de retorică, povestea are un adevăr al ei, la care, dacă vrei să ajungi cu adevărat, e imposibil să nu reuşeşti. Marius OPREA, Şase feluri de a muri, Prefaţă de Zoe Petre, Editura Polirom, Colecţia „Ego-grafii“, 2009, 312 p. Pentru istoricul contemporan, crimele din timpul regimului comunist reprezintă o mare provocare. El are acces la documente, dar restricţionat, înainte de ’89 dar şi după, aceste documente au fost „prelucrate“, lipsesc foi din dosare, există cuvinte şi nume acoperite cu cerneală ca să fie făcute ilizibile, prin urmare materialul său de lucru e adesea destul de precar. Mai există martori, dar marea lor majoritate au trecut deja în nefiinţă, iar cei care mai trăiesc sînt greu de găsit. Nu se ascund neapărat, dar au trăit mereu în „umbră“ şi s-au obişnuit cu ea. Tăcerea şi discreţia le-au fost buni protectori. Un soi de clandestinitate, injustă şi apăsătoare, îi caracterizează, iar ei nu se hazardează în proteste pentru că se tem că ar mai putea încă avea nevoie de ea.Dincolo de delimitări Ce face deci un istoric care vrea să redea adevărul despre oameni şi fapte din ultimii 50 de ani? Victime şi călăi respiră acelaşi aer al unei lumi în care, deşi un regim totalitar a fost condamnat oficial, nu a urmat şi o desfăşurare mai concretă de acte de justiţie. Istoricul nici nu trebuie să facă justiţie în sens clasic, ci să recupereze această memorie recentă ultragiată, iar felul în care se raportează la ea nu are cum să fie, fatalmente, unul rece, „obiectiv“. Actorii acestui timp sînt printre noi: cei care au suferit, ca şi cei care i-au făcut să sufere. Marius Oprea a început, prin volumul Adevărata călă