„Eu nu îmi pare rău că am luat decizia să-l sprijin pe Mircea Geoană“. Fără a-l cunoaşte, Marean Vanghelie detestă complementul indirect, pentru că nu suportă ca lucrurile să i se întîmple. Preferă să fie păpuşar şi adoră ca lumea să-i recunoască acest rol. A demonstrat-o la congresul din 2005, cînd era gata să-i aplice o corecţie fizică tînărului „maimuţoi“ Victor Ponta, pe care, din zorii zilei de 21 februarie 2010, este obligat să-l accepte ca mascul alfa în haita PSD. Dar mai ales în aceşti cinci ani de (de)zbateri şi eşecuri social-democrate în cascadă, decontate, într-un final aşteptat, de liderul-plastilină pe care l-a susţinut pînă la sfîrşit. În războiul de gherilă pe care-l poartă cu limba română, Vanghelie reuşeşte să provoace daune inclusiv semanticii. Astfel, „ataşamentul“ pentru Geoană, condiţionat de răspunsul prompt al acestuia la comenzi, este redefinit, în dicţionarul româno-vanghelez, drept consecvenţă. Unii cred că evacuarea mahalalei din centrul deciziei politice a PSD a fost principala miză a congresului, iar odată cu mazilirea lui Geoană şi instalarea lui Victor Ponta, banda lui Vanghelie s-ar retrage, înfrîntă şi umilită, la periferia jocurilor din partid. Dacă ecuaţia puterii în PSD s-ar fi simplificat cu adevărat, sanguinarul Miron Mitrea nu ar avea motive să ceară, insistent, anihilarea politică a principalului său adversar. Marean Vanghelie nu va ceda fără luptă Bucureştiul şi influenţa pe care cea mai puternică filială social-democrată i-o conferă. Pe de altă parte, cine poate garanta că, epurat de „grobianismul şi manelizarea“ înfierate la congres de Ion Iliescu, PSD va renaşte? Vanghelie articulează greu, dar dacă PSD lasă impresia unui partid dezarticulat, confuz ideologic şi debranşat de la modernitate, vina nu îi aparţine numai lui. „Naşii“ noului preşedinte – Iliescu, Năstase şi Mitrea – sunt în egală măsură responsabili pen