Numai România asta a noastră putea să producă o asemenea aberaţie, ca o persoană care nu se remarcă prin absolut nimic să devină mai mult decât populară. Afară de faptul că a încercat să escrocheze Loteria cu un bilet contrafăcut, Ogică e anonimul maxim, incolor, inodor şi insipid. Cu toate acestea, tot ce nu face, nu ştie, nu poate, nu pricepe, nu vede, nu aude şi nu este nicicând şi în nici un fel devine subiect Ogică de pagina întâi şi tămbălău cu aplaudaci la câteva televiziuni.

Dacă aş opri zece oameni pe stradă şi i-aş întreba "Ce părere aveţi despre Ogică?", sunt convins că cinci ar ridica privirea în sus, a admiraţie, trei ar cugeta niţel, înainte de a spune o nerozie solemnă, şi numai doi n-ar şti cine e Ogică sau n-ar considera că merită să discute chestiunea.

Ogică a apărut în sute de emisiuni tv, şi-a dat cu părerea despre orice, fără să aibă nici mintea şi nici verbul pentru a spune ceva memorabil, iar ce-i cu adevărat definitoriu pentru un tip de laşitate intelectuală, istorică şi naţională, e că zeci şi sute de redactori cu şcoală şi cu pretenţii profesionale se simt onoraţi de un surâs amical al semidoctului. I-ar mirosi călcâiele doar spre a fi luaţi în seamă de "omul zilei" şi a se vedea publicaţi ori daţi pe sticlă cu "materiale" despre Ogică.

Când trece o vreme şi subiectul Ogică nu poate fi amorsat, devotaţii acestuia simt un gol în toată fiinţa lor. Au făcut o dependenţă de nimicul maxim şi sunt în sevraj. Nu pot trăi într-o stare îndelungată de demnitate, îi doare coloana când stau drept, nu se simt întregi dacă nu capătă porţia zilnică de umilinţă din partea golanilor şi a târfelor de platou, a ogicilor de toată mâna. Le face bine lauda tâmpă a celui mai primitiv şi mai glandular public. Anonimii platourilor şi ai paginilor de cancanuri din presa-gunoi râvnesc pe ascuns la popularitatea lui Ogică.