Computerul nu ştie altceva decât să te servească, dacă ştii ce să îi ceri.
Când a venit la mine managerul subsidiarei locale a unei multinaţionale să îmi propună să vorbesc la un seminar despre infrastructura informatică a afacerilor, sigur că m-am uitat la el ca la un extraterestru. Nu ştiu nimic despre domeniul ăsta. Încercând să îmi păstrez libertatea, toată viaţa am refuzat cu încăpăţânare să ştiu. Interlocutorul meu mi-a spus că ar trebui să le povestesc despre cum se vede industria lor din partea cealaltă. Asta m-a amuzat şi m-a convins.
Pe vremea când eram student la arhitectură, pentru că luasem în liceu nişte premii la olimpiade de matematică, încercam să mă autoconving că viitorul este lumea computerelor. Ţin minte câteva vizite în nişte camere îngrozitoare cu dulapuri mari în care se învârteau role cu bandă magnetică. Ele înghiţeau cartele găurite. Plin, gol, adică 0 şi 1. Mi se părea cumplit.
Am rămas la pensulele şi creioanele mele. Plăcerea pensulei o am şi astăzi. Când privesc câte o imagine făcută de computer, am un impuls nestăpânit să îi fac câte o corectură pe unde n-a greşit suficient ca să devină frumoasă. Producţia maşinii e perfectă, e nesimţită, adică fără simţire. Computerul şi astăzi, ca şi atunci când făcea găurele pe un carton, este o sculă proastă. Nu ştie altceva decât să te servească, dacă ştii ce să îi ceri. Nu poate gândi în locul tău.
Cu alte cuvinte, legătura mea cu IT-ul este relaţia gorilei cu o specie mult mai avansată. Se ascunde în desiş, ştie foarte bine să folosească frunzele, lianele, crengile şi pietrele. E speriată de agresiunea străinilor cu beţele şi pietrele lor miraculoase. Cred că, mărturisit sau nu, asta e prima reacţie pe care o are orice om de afaceri, orice manager la contactul cu lumea IT-ului.
George Bernard Shaw spunea că specialiştii sunt acei oameni care ajung să ştie din ce în ce
