Fiecare are un ghinion în viaţă. Ni-l ducem cum putem, fie că are faţa unei doamne nepotrivite pentru noi, fie că se numeşte neşansă. Când însă preşedinţii au ghinion, el se răsfrânge asupra fiecăruia dintre noi. Ghinionul fiecăruia plus ghinionul preşedinţilor fac împreună gropi în şosele, deficit bugetar, inflaţie şi şomaj.

Ion Iliescu a avut ghinionul că a ascultat de cine nu trebuia în ianuarie 1990, când a decis să transforme FSN în partid, şi în mai 1990, când a aprobat (tacit, fără acte, ce credeaţi???) intervenţia „profesioniştilor“ de la Interne în Piaţa Universităţii. Am tras douăzeci de ani după aceste două decizii eronate, bântuite de ghinion. Emil Constantinescu a avut ghinion cu alegerea celor care urma să devină prim-miniştri. Victor Ciorbea a dovedit că nu poate conduce 20 de miniştri într-un guvern, darămite o ţară întreagă, iar pe Radu Vasile nici măcar nu l-a interesat conducerea guvernului. Emil Constantinescu a avut puţin noroc cu Mugur Isărescu ca prim-ministru, dar era prea târziu ca să mai anuleze efectele pisicii negre care se plimba pe acoperişul Cotroceniului.

Ghinionul lui Traian Băsescu nu este nici criza financiară (crizele vin şi trec, cine are două-trei fete în curte ştie bine, mai ales înainte de măritiş), nici Viorel Hrebenciuc (pe care l-a tratat cu flacăra violetă), nici Mircea Geoană (care s-a tratat singur). Ghinionul lui Traian Băsescu se numeşte „ministru de finanţe“. În aproape şase ani de mandat a avut patru: Ionuţ Popescu, imberbul investitor la bursă, Sebastian Vlădescu, pleziristul tomnatic cu gură mare, Varujan Vosganian (o probă vie a faptului că ambiţia fără limite te îmbracă în cămaşă neagră cu centură de piele) şi Gheorghe Pogea – un om probabil bun, dar nu la toate, cu atât mai puţin la Finanţe.

Dacă Traian Băsescu ar fi avut noroc la Finanţe, nu s-ar fi tăiat brusc acordul cu FMI în 2006, imediat dup