Bunul meu prieten Marcus,
Cred că nu ţi-am povestit niciodată cum am ajuns la tine. De ce te-am ales tocmai pe tine dintre atîţia oameni despre care aş fi putut să scriu* ca jurnalist? Uite cum a început. Am primit într-o zi coperta care se pregăteşte pentru publicarea, în variantă electronică, a discursului tău de recepţie de la Academie**. Eu, pe atunci, spre marea mea pierdere, nu ştiam nimic despre tine. Dar a ajuns la mine o imagine într-un albastru condensat şi mat. Peste acest albastru erau simboluri matematice, scrise în linie dreaptă, ca pe o tablă, iar în fundal, silueta unui elev, aşezat peste propria lui umbră, cu capul plecat şi genunchii aduşi aproape de bărbie. Deasupra lui scria "Singurătatea matematicianului". Titlul acesta a demolat toată ura pe care mă îngrijisem s-o conserv atît de bine în şcoală, special pentru matematicieni. Niciodată, pînă atunci, nu mă gîndisem să văd în călăi nişte însinguraţi, să mă fi întrebat dacă nu cumva ştiu şi ei ce înseamnă frica, jocul, greşeala, minciuna sau iluzia. Cum spuneai în cărţile tale. Tu eşti matematicianul care m-a făcut să regret că nu le-am acordat nicio şansă. Te ştiu de cîteva luni doar şi, cronologic, ne despart şaizeci de ani, dar acesta e doar un detaliu care iese la iveală din acte. În realitate, eşti cel puţin la fel de tînăr ca şi mine. Mai ţii minte cînd ţi-am spus asta? Se întîmpla după prima întîlnire, cînd tu mi-ai luat la un moment dat agenda să-mi notezi pe ea titlul discursului pe care urma să-l ţii la sesiunea de comunicări pe tema "Ştiinţă şi spiritualitate" şi ai zîmbit cînd ai citit ce notasem pe foaie, în aşteptarea ta. Scrisesem "Poate nu mai vine. Poate nu dăm lucrare astăzi. Scap." Vezi cît de greu uităm de "traumele" şcolii? Mi-ai spus că stai aproape de Institutul de Matematică unde ne întîlnisem, şi că, la plecare, ne putem opri la adresa ta, să îmi dai cîteva că