„Cum se aprinde focul din nimic“, titrează numărul 512 al revistei Observator cultural din 11 februarie 20101. Într-un articol care trece pe scurt în revistă istoria muzeului, cît şi principalele lui realizări culturale, Ovidiu Şimonca expune poziţia actualului director al MŢR, Vintilă Mihăilescu, în funcţie pînă în luna august a lui 2010, faţă de explozia de îngrijorări, dezbateri, inflamări care par să devină tot mai multe, odată cu certitudinea faptului că MŢR va intra în proces de renovare şi consolidare pînă în 2013, proces comanditat de Ministerul Culturii, cu finanţare de la Banca Europeană de Dezvoltare şi de la Guvernul României. La drept vorbind, poziţia actualei conduceri a MŢR este de înţeles, ea vine, dacă nu dintr-o preocupare sinceră şi o aprehensiune profundă pentru soarta acestui monument arhitectural în stil neoromânesc, care este clădirea MŢR, atunci măcar din nişte obligaţii contractuale şi din imperativele responsabilităţii profesionale, care, aşa cum s-a văzut de multe ori în istoria muzeelor şi în muzeologie în genere, calcă pe cadavre atunci cînd e să pună în balanţă colecţia cu expunerea. Dar nici poziţia celor care pledează pentru menţinerea expunerii curente de la MŢR – dincolo de puseurile unui Sorin Dumitrescu sau al celor care au creat o adresă de e-mail pe Yahoo, pe numele creştinului Horia Bernea – nu este de ignorat, ba mai mult, ea ţinteşte în miezul problemei, pentru că nu siguranţa exponatelor este preocuparea lor – tehnologiile de conservare şi restaurare au ajuns la un nivel de performanţă aproape fără greş – ci, mai degrabă, fidelitatea reproducerii expunerii Bernea de după finalizarea lucrărilor, aşa cum a fost ea gîndită încă de la refondarea muzeului în 1990, adică şi în formula unui discurs critic la adresa fostului regim (v. şi expunerea Ciuma“ de la subsolul clădirii). Discurs polemic şi contestatar Atunci cînd, după