Mă trece, îmi trece şi trec „Ce să fie omul?“ dă să mă întrebe amicul de la masa de alături. Altădată i-aş fi întors-o scurt: „omul e nu numai, ci şi“. Dar nu mai pot s-o fac, nu că aş şti de ce? Ceva mă reţine – cred că adevărul. Adevărul ăla ca o sabie proaspăt ştearsă. Unde sînt vremurile-acelea, zăpezile şi ubisunturile lor? Unde e omul care se punea capră la jocul de-a definiţia ca să-l prinză-n chingi Aristotel şi să-l facă, cu ou şi cu oţet de gen şi specie, animal social? Ori omul ăla (acelaşi) care era singurul animal vorbitor? Sau singurul animal care ştie să rîdă? Sau singurul animal: cinic, pervers, hrăpăreţ, crud, sadic, sudor, masochist, porc ori înger? Mai toate definiţiile astea gîfîie-ngîmfate, infatuate şi fudule – nici că le pasă de animale sau de multitudini; doar ultimele două, puse dimpreună de Pascal, ne zic ceva, că ne-o spune el – omul e pe jumătate animal, pe jumătate înger, et qui fait l’ange, fait la bête. Au trecut vremile şi mai ales au trecut vremile acelea de dinaintea morţii omului, pe care Foucault a putut-o constata pe plaja fiinţei, de unde acela tocmai fusese şters de valuri ca urmele paşilor pe nisip; ori de dinaintea morţii lui Dumnezeu, pe care o proclama nu Nietzsche, ci nebunul lui, că Nietzsche era prea ocupat cu moartea subiectului; ori de dinaintea înghiţirii omului de către mai ştiu şi eu ce alienante procese de producţie, ori de mase, ori de banalizări ucigaşe sau birocratice, ori de gropile comune ale existenţelor comune. Ori omul ăla pe care se tot canoneau să-l înnoiască inginerii sociali şi despoţii. Unde e omul acela care se ţine acuma de cotlonerii? – N-am întrebat „unde-i?“, ci „ce e?“, mă scoate amicul din bolboroseală. M-a auzit. Mă gîndesc că e bine să ai amici, dar uneori şi mai bine e să fie la altă masă. Nici nu-l ştiu prea bine. – „Chiar aşa“, zic, iluminat prin halba goală. „Dacă „ce“ e „unde” acum?