Într-un capitol din Le livre à venir, Maurice Blanchot deschide seria vizionarismului apocaliptic al ideilor despre literatură: „Cîteodată se pun întrebări ciudate: «Care sunt tendinţele literaturii de astăzi?» sau «Încotro merge literatura?». Întrebări surprinzătoare, însă cel mai surprinzător lucru este că, dacă există un răspuns, acesta este unul simplu: literatura se îndreaptă către ea însăşi, către esenţa sa, care este dispariţia.“ Blanchot continuă exerciţiul de a răspunde la întrebările ce privesc viitorul literaturii. Pentru autorul Spaţiului literar, în cazul marilor scriitori – Proust, Artaud, Musil, Rilke – importantă este acea căutare a vocaţiei, descoperirea acelor impulsuri care fac opera posibilă, acele impulsuri care îşi găsesc expresia în operă fiind de fapt un precedent al operei. În plus, remarcă Blanchot, sîntem invadaţi de un corpus de texte (documente, scrisori, jurnale) ce par să ignore o intenţie literară. Texte ce par a spune „nu avem nimic de a face cu plăsmuirea operelor de artă“. Acest limbaj anonim, lipsit de autor, care nu ia forma cărţilor, ce pare să dispară imediat şi care îşi doreşte dispariţia, un limbaj ce atrage atenţia asupra unui conţinut despre care literatura, la rîndul ei, va dori să vorbească. Este vorba de sensul dat cuvîntului „literatură“, un cuvînt „fără onoare“, care desemnează în primul rînd excesele literaturii şi îşi dezvăluie autenticitatea atunci cînd genurile şi speciile sînt spulberate, atunci cînd, pe de o parte, lumea nu mai are nevoie de literatură şi, pe de altă parte, fiecare carte pare a fi indiferentă faţă de toate celelalte cărţi. În ultimă instanţă, numai opera contează, însă aceasta există numai pentru a conduce către experienţa operei, către căutarea ei. Opera este acel impuls care ne poartă spre acel domeniu al inspiraţiei pure – subliniază Blanchot – , de unde îşi trage existenţa şi la care po