Cercetarea antichităţilor de pe teritoriul României a pierdut în 1998, în persoana lui Mihai Gramatopol, un spirit inteligent şi perseverent, a cărui pasiune de o viaţă pentru arta şi cultura clasică a fost însoţită de un exerciţiu scriitoricesc laborios, mai puţin obişnuit printre erudiţi. Întîmplarea face că l-am cunoscut pe autor într-o seară ploioasă din deceniul dictaturii, care s-a întîmplat să marcheze şi prima mea descindere la restaurantul Casei Scriitorilor. Acest specialist, care ţinea între buze o pipă menită să ascundă întru cîtva zîmbetul maliţios pe care îl arbora, a vorbit, cu degajare, cu scriitorul care mă adusese acolo – expatriat, întors în mod repetat în ţară, aflat într-una dintre descinderile lui acasă –, surprinzîndu-mă prin francheţea puţin flegmatică cu care aborda subiecte tabuizate. Îi cunoşteam numele şi prestaţia într-o oarecare măsură, dar eram departe, pe atunci, de a-mi fi făcut o imagine precisă cu privire la valoarea contribuţiei acestui om de ştiinţă, după cum ignoram şi episodul îndepărtării domniei sale, pentru aproape un deceniu şi jumătate (1977-1990), din instituţiile în care s-ar fi putut realiza profesional.

Deşi a murit cu mai bine de o decadă în urmă, în 1998, la capătul celor şase decenii de viaţă ale sale, Gramatopol a lăsat o operă proeminentă de cercetător al Antichităţii, dar şi o bibliografie bogată de traduceri din autori diverşi: Robert Flacelière, Richard Brilliant, Kenneth Clark, Marguerite Yourcenar, François Chamoux, Albert Thibaudet, Niels Hannestad, A.M. Snodgrass, Jean-Pierre Vernant şi Michael Crawford. Cu două excepţii, toate acestea au apărut la Editura Meridiane – astăzi, defunctă ea însăşi –, între 1979 şi 1997, fidelitate exemplară de colaborator înzestrat sau, poate, fructificare metodică a şansei pe care, într-o epocă de declin în carieră, atunci cînd colegii nu găseau căile să îl