Nimicul de temut, cea mai recentă carte publicată de Julian Barnes, nu se asemuieşte cu nimic din ce s-a scris pînă acum despre atît de solicitata şi obsedanta temă a morţii. Volumul este greu de încadrat într-o specie anume, căci amintirile personal-familiale, însemnările reflexiv-autoscopice, impresiile de lectură şi citatele, perspectivele religioase şi filozofice se topesc, toate, într-o meditaţie destinsă, dar însufleţită şi dezarmant de îndrăzneaţă, asupra morţii, care devine, nici mai mult, nici mai puţin, doar fundalul negru pe care defilează viaţa. Moartea se transformă într-un partener, pe care autorul îl tratează cu deferenţă, onestitate, dar şi cu umor demistificator.

Julian Barnes, Nimicul de temut, Traducere din limba engleza de Mihai Moroiu, Editura Nemira, Bucuresti, 2009, 336 p.

În Nimicul de temut, îl vedem pe Julian Barnes traversîndu-şi lucid viaţa, de mînă cu moartea, căreia îi dă ocol, o mîngîie, i se încredinţează sau o ia la întrebări. Trăieşte, citeşte şi scrie însoţit permanent de simţul morţii, care – afirmă la un moment dat, cu ironie amară – e ca simţul umorului. Un simţ al morţii pe care, fie şi numai din superstiţie, cei mai mulţi dintre cei care îl au aleg să-l treacă sub tăcere, acceptîndu-i cu disimulată detaşare complicitatea împovărătoare. Dar Barnes are puterea de a-i desface mecanismul în mii de piese, pune întrebări şi dă răspunsuri, notează gînduri şi senzaţii, greu de asumat, greu de mărturisit, cum se întîmplă şi în această însemnare legată de moartea mamei lui: „I-am atins obrazul de mai multe ori, la pompele funebre, apoi am sărutat-o pe frunte, acolo unde începea părul. Era atît de rece pentru că stătuse la congelator sau pentru că aşa sînt cei morţi, în mod firesc? Nu, nu arăta îngrozitor. Fardul nu fusese exagerat pe nici o părticică din ea, şi ar fi fost încîntată să constate cît