Există o fiziologie a discursurilor catastrofice despre literatură. Ne vine sau nu să credem, acest gen de retorică s-a clasicizat pînă în punctul în care poate fi sistematizat în diacronie sau în tipologii. O microistorie a acestui tip de discurs sau chiar gen critic1 prezintă, nu fără ironie, Alexandre Gefen, în studiul introductiv la dosarul intitulat sugestiv „Tombeaux pour la Littérature“, din numărul şase al revistei Littérature, Histoire, Theorie (LHT), nu cu scopul de a fundamenta un gen, nici cu acela de a pretinde că repetiţia delegitimează prin clişeizare. Mai importante sînt tipologiile stabilite şi analizele cauzale, de substanţă şi de conjunctură. Pentru a simplifica, cea mai relevantă distincţie care reiese este aceea între o teorie istoristă a declinului literaturii văzut ca eşecul unei practici simbolice pe piaţa din ce în ce mai competitivă a democraţiei şi în lumea relati-vizantă a postmodernităţii şi teoria esenţialistă, care pleacă de la ipoteza unei esenţe fundamental agonale a literaturii, care îşi programează dispariţia.

William Marx , Rămas-bun literaturii. Istoria unei devalorizări (sec. XVIII-XX), Coordonarea traducerii şi prefaţa de Alexandru Matei, Editura România Press, Bucureşti, 2009, 280 p.

Ambele teorii au, desigur, corolarul lor de metafore, postúri sau serii de motivaţii; prima teorie consideră literatura o practică simbolică secundară într-o economie concurenţială, foloseşte cartografieri şi cronologii explicative, iar motivaţiile gravitează în jurul supraproducţiei sau, dimpotrivă, a subproducţiei, a nostalgiei suveranităţii umaniste, adică a regretatei etape aurorale a artei; cea de-a doua reifică literatura şi o defineşte printr-o devenire biografică sau biologică, astfel că respectivii declinologi se erijează în profeţi, aducînd explicaţii care ţin de dezvoltarea internă spre autonomizare, respec