Înainte vreme, copiii primeau în prima zi a lui Marte câte un bănuţ de argint, care se prindea la gât sau la mână cu un şnuruleţ împletit din două fire: unul alb (simbolizând ieşirea din iarnă) şi altul roşu (viaţa şi speranţa). Era purtat cu mândrie de copiii care pândeau cum pomii începeau să se umple de flori. După ce-şi alegeau copacul preferat (de cele mai multe ori unul drept, falnic şi cu rod - astfel multe dintre calităţile lui se transmiteau copilului), legau mărţişorul de una dintre crengile înflorite, lăsându-l în bătaia vântului. În alte locuri, copiii aşteptau sosirea berzelor, iar când acestea treceau în zbor peste sat, aruncau după ele bănuţii, rostind următoarea incantaţie: " Na-ţi negreţele/ Şi dă-mi albeţele!".

În credinţa populară, bănuţul de argint avea puterea de a proteja împotriva soarelui. O dată cu ieşirea din iarnă, soarele era orbitor, rece, foarte periculos pentru toţi oamenii. De altfel, nu întâmplător mărţişoarele se leagă cu mult înainte de răsăritul soarelui.

POVEŞTILE DOCHIEI

Şi tot în prima zi de primăvară, gospodarii îşi aduceau aminte de povestea Babei Dochia, cea care şi-a lepădat câte un cojoc pentru fiecare zi frumoasă. Ca să scape de furia ei (tradiţia populară spune că ea are obiceiul de a-i pedepsi pe cei care-i nesocotesc ziua), oamenii se fereau să lucreze. În schimb, deschideau larg ferestrele şi uşile caselor ca să intre aer proaspăt şi să se piardă toate lucrurile rele.

"Femeile o ţin mai mult de frică, că această babă are nouă cojoace. De nu o va serba, îşi va scutura coajoacele peste ţară şi are să ningă nouă zile; apoi de-şi va lua mâna din răsuflarea Crivăţului, va bate vântul cu zăpadă nouă zile." (Th. D. Speranţia - "Răspunsuri la chestionarul de sărbători păgâneşti")

Începând cu 1 martie, nimeni nu mai ieşea din casă fără să fi mâncat ceva, ca să nu-l ajungă