Aici nu e vorba doar de un film, e o citire istorica bazata pe fapte mici si groaznice pe drumul dintre scoala si biserica, in tensiunea dintre paternitatea religioasa si atractia razbunarii. In mod normal, as fi asteptat ca Das weiße Band (The white ribbon/Banderola alba) sa ajunga mai intii in cinematografe, dar au trecut deja noua luni de cind Michael Haneke a luat din nou Palme D'Or-ul; avind in vedere ca simbata, 20 februarie a.c., cinematografia romaneasca a primit noi premii la Berlin, materia proaspata de comentat va sterge in curind materia veche de 9 luni. Atractia principala a Banderolei albe este autorul ei si abia apoi premiul cel mare. In ultimii 20 de ani, regizorul austriac Michael Haneke si-a plimbat spectatorii prin cele mai diverse unghere ale alienarii urbane, iar daca vreodata cineva s-ar incumeta sa organizeze o noapte a devoratorilor de Haneke, as vrea sa revad urmatoarele, in progresie tematica: Benny's Video(1992 - pustiul pasionat de video-uri violente isi omoara o colega, fiind apoi protejat de parintii intelegatori), Funny Games (1997 - o familie din clasa de mijloc este torturata fara nici un motiv de doi tineri politicosi), Code Inconnu(o actrita franceza - Juliette Binoche, o mama romanca - Luminita Gheorghiu - si un profesor african pentru surdo-muti se intersecteaza tematic in aceasta privire asupra unei lumi xenofobe, fragmentate si lipsite de compasiune), Pianista(2001 - Marele Premiu al Juriului la Cannes, Isabelle Hupert interpreteaza o profesoara de pian sado-masochista, incapabila de orice sentiment), Caché(2005 - Cel mai bun regizor la Cannes - o familie din clasa de mijloc primeste prin posta o serie de casete video care demonstreaza ca sint urmariti permanent fara stirea lor - un film despre o vina din trecut si repercursiunile acesteia asupra familiei). Noaptea devoratorilor de Haneke e gata si inca n-am vazut Banderola alba