Dacă facem abstracţie de cele două extensii montate la povestea propriu-zisă, Filmul Morţii şi două specii, cel de-al doilea roman al lui Adrian Schiop – Zero grade kelvin – continuă, reafirmă şi, pe alocuri, complică schemele pe care le ştim deja din pe bune/pe invers. Şi nu e deloc rău că se întîmplă aşa (transplantul de scheme era de aşteptat la un autor care are în mod evident o obsesie pe identitate), din moment ce setting-ul este nou-nouţ (Noua Zeelandă ia locul României postceauşiste), fapt care generează un set întreg de problematici specifice.

Adrian Schiop, Zero grade Kelvin, Editura Polirom, colecţia „Ego. Proză“, Iaşi, 2009, 252 p.

Grupurile care se destramă

Povestea în sine debutează, la fel ca în pe bune/pe invers, cu o „deplasare“. Departe însă de simpla escapadă la Costineşti, de data aceasta este vorba despre o experienţă cu mult mai semnificativă – cea a emigrării, aventură în care personajul este atras, nu fără efort de convingere, de Nicu Popa. Experimentul, pentru că, deşi poate părea paradoxal, Adrian Schiop rămîne şi în noul roman un fel de bigot al experimentului, dublîndu-şi la fiecare pas prestaţia de protagonist-al-propriei-vieţi cu aceea de reflector avizat, debutează cu un mixaj de fragmente care descriu, pe de o parte, pregătirea plecării din România şi, pe de alta, atmosfera din hostelul în care personajul-narator locuieşte (la început) în Noua Zeelandă (NZ), glisare de planuri care are în primul rînd meritul de a sublinia confuzia, exuberanţa, dulcea agitaţie a începuturilor. Nu lipseşte nici privirea sumbră, prevestitoare, aruncată în viitor: „Lui Hansie îi place să-mi aducă aminte că vin dintr-o ţară săracă; e felul lui de a aduce oamenii cu picioarele pe pămînt…“. Mai departe, schema continuă aproximativ la fel ca în pe bune/ pe invers: protagonist principal alături de „vocea“ naratorială rămîne şi a