Dacă aţi uitat bancul acesta, de pe vremea dictaturii, am să încerc să vi-l reamintesc într-o variantă contemporană.

Ei bine, contribuabilul Iţic a ajuns la limita disperării. Mai întâi, ca funcţionar public, a pierdut toate sporurile, inclusiv cele de timiditate şi Dragobete. Apoi a venit un ministru nou, care l-a dat afară, pe motiv ca predecesorul umflase schema prea tare. Ajutorul de şomaj n-a reuşit să-l încaseze, pentru că nu venise tranşa de la FMI. Nevasta lui, Raşela, se afla în aceeaşi situaţie. Nu mai avea de lucru – firma de confecţii a dat faliment. De pensionat nu putea, pentru că Guvernul intenţiona să prelungească vârsta pentru femei. Cei trei copii nu numai că nu mai primeau laptele şi cornul la şcoală (furnizorul fugise cu banii încasaţi în străinătate), dar şi asupra alocaţiei pândea primejdia de a fi anulată, pentru că Iţic era considerat un om bogat: avea 3 Dacii pe care nu reuşise să le caseze.

Colac peste pupăză, soseau facturile majorate de gaze şi curent, pe care nu aveau cu ce să le plătească. Socrii lui Iţic tocmai fuseseră evacuaţi pentru că nu-şi mai puteau plăti întreţinerea, pensia ducându-li-se pe medicamente, şi se mutaseră la el, aducând şi o nepoată, venită la studii din Israel, care nu mai găsise loc la cămin. Disperat de toată această situaţie, Iţic şi-a luat inima în dinţi şi s-a înscris în audienţă la rabinul Vlădescu, la minister. Spre surprinderea sa a fost primit, deşi rabinul avea un program de interviuri la presă foarte încărcat. Stătea lungit în fotoliul său, cu o ţigară de foi în mână, pe care consilierul Gheorghe tocmai i-o aprindea cu gesturi de expert („E din Cuba, de contrabandă”, i-a şoptit el boss-ului. Le-am luat din Panama”) .

„Zi, Iţic, cum o mai duci? l-a întrebat, amabil, suflând cerculeţe aliniate câte şase în aerul înmiresmat al cabinetului. „Rabi, sunt disperat. Nu mai