Patru personaje care îşi duc viaţa – nici ele nu ştiu de ce. Personaje fără un trecut limpede, sigur lipsite de viitor, suspendate într-un timp incert, localizate undeva, între pămînt şi mare, prizoniere ale unei încăperi în care căminul e plin de cenuşă, pardoseala acoperită de praf, pereţii coşcoviţi abia fac loc la două ferestre minuscule şi nefiresc de înălţate, iar unicul tablou e întors cu faţa la perete. Pare că sînt printre ultimii oameni rămaşi prin zonă. Patru rămăşiţe de oameni a căror viaţă nu (mai) e decît un şir de zile trăite ritualic, asemenea în nefericirea lor. Nagg şi Nell, părinţii lipsiţi de picioare, continuă să trăiască, acoperiţi de scîrnă, în două pubele alăturate, aşteptînd sfîrşitul – care pentru Nell chiar vine, dar fără să trezească emoţia cuiva, de parcă şi moartea s-ar repeta zilnic. Între timp, îşi rememorează tinereţea, se hîrjonesc cu umor decrepit, în limita posibilităţilor fizice, molfăie cîte un biscuit. Hamm, fiul lor, imobilizat într-un fotoliu cu rotile, orb, îmbrăcat cu un halat odată elegant, cu o plăpumioară murdară pe genunchi, cu o batistă ruptă şi pătată în buzunarul de la piept, şi o bască ponosită pe cap, aşteaptă finalul ritmîndu-şi ziua cu orele la care ia calmantul, cu momentul rugăciunii, cu cel în care mai adaugă cîte un pic la povestea (romanul?) pe care o compune. Dezabuzat, cinic, obsedat să fie mereu în centrul încăperii şi al atenţiei, lucid, Hamm îi chinuie pe toţi şi, mai ales, pe Clov, servitorul lui dintotdeauna, fost copil de suflet al lui. Clov nu se poate aşeza, el e truditorul ascultător care-şi acceptă, nici măcar cu resemnare, mai degrabă indiferent, existenţa chinuită – şi doar arareori îşi pune întrebări. Nu ştie de ce îl tot slugăreşte pe Hamm. E, în bruscheţea relaţiei lor, o formă de iubire. Hamm şi Clov sînt legaţi. Nu pot exista separat. Iar revolta lui Clov, cîtă este, e ambiguă şi nu