Paradoxul experților în comunicare se învață încă din primul an în școlile de resort: cum să nu comunici sau cum să ascunzi adevăruri incomode. Ceva se mai transmite subliminal: că e vital să comunici tot timpul. Eu zic că e vital să mai facem și pauze.

articolul de saptamina asta din Money express

Poate pentru că lucrez în presă – dar senzația îmi este confirmată de multe alte zone profesionale – mi se pare că toată lumea gândește în termeni de imagine, în termeni mediatici. La ora la care scriu sunt încă stupefiat de înregistrarea unei discuții dintre asfaltatori și primarul general al Capitalei. Cineva a livrat presei pe sub mână convorbirea „ca între băieți“ din primăria Bucureștiului. Principalul șoc pe care l‑am avut nu a fost generat de informațiile propriu‑zise, ci de faptul că acei afaceriști și politicieni discutau ca într‑o ședință de redacție. Cum să pozăm gropile, ce intersecții sunt mai fotogenice și trebuie plombate imediat, la ce reacționează televiziunile de știri, ce soluții trebuie să cumpărăm ca să le luăm ochii moderatorilor? Nu e un caz izolat.

Ultimele alegeri prezidențiale au strâns în jurul candidaților imense echipe de foști jurnaliști, echipe de experți în comunicare. Efectul? O continuă dispută de formă, și nu de fond: unde facem dezbaterea, pe cine invităm, ce teme dezbatem etc.? Mi se pare că percepția mediatică asupra lumii a ajuns la un grad maxim de diseminare. Puterea de orice formă deja e infestată jurnalistic. (Iar jurnaliștii sunt infestați de sentimentul puterii pe nedrept prea mari.) Dar nu doar puterea, ci și vecina de la doi, și comportamentul nostru în intimitate, și felul în care copiii se ceartă la școală.

Totul a devenit o preamărire a comunicării, a imaginii. Expresia „satul global“ aduce cu sine firesc și „gura satului global“. Nu ne mai întrebăm „ce zice lumea“, ci spunem siguri pe noi: „E în jo