Printre cele mai importante "abateri" ale regimului comunist de la normele ideologice s-a numărat ignorarea intereselor muncitorilor, în numele cărora se legitima sistemul. Astfel, sindicatele au fost dintotdeauna anexe ale partidului, având lideri numiţi de la "centru" şi activişti devotaţi liniei trasate de Comitetul Politic Executiv. În 1989, "oamenii muncii" erau reprezentaţi de Uniunea Generală a Sindicatelor din România (UGSR), organism-mamut care număra milioane de membri, având un patrimoniu consistent.

Imitând unele organisme ale statului comunist, UGSR-ul s-a autodizolvat în decembrie 1989. Ocupaţi cu Revoluţia şi cu sărbătorile de iarnă, muncitorii nu s-au îngrijit să-şi înfiinţeze alte instituţii în primele zile după Revoluţie, lăsându-şi interesele în voia sorţii. În ianuarie şi februarie însă, în fabrici şi uzine, precum şi în celelalte unităţi de stat au început să apară "sindicate libere".

Au fost constituite ad-hoc de liderii care au înţeles ce înseamnă să controleze o masă de oameni în viitoarele negocieri "libere" cu autorităţile. Bineînţeles, noile structuri trebuiau să se creeze numai în baza "liberului consimţământ" al muncitorilor, fără a se mai recurge la metodele de încorporare "la grămadă" practicate de "vechiul regim".

Primul sindicat important postrevoluţionar a apărut la Ploieşti, la 15 ianuarie 1990, şi reprezenta interesele lucrătorilor de la Întreprinderea "1 Mai". După 10 zile s-a format al doilea sindicat semnificativ prin numărul de membri - Sindicatul Liber al Şoferilor din România, cu sediul la Bucureşti. Era condus de inginerul Miron Mitrea, şef de atelier la IUGC (Întreprinderea de Utilaj Greu pentru Construcţii), Autobaza Bucureşti.

Mitrea reprezenta 23.000 de salariaţi, conducând cea mai importantă masă de muncitori la acea vreme. Primăria Capitalei i-a acordat sindicatului său fos