Se zice ca exista 100 de secrete care fac diferenta dintre marile restaurante si celelalte. Pe 10 le cunosc numai marii bucatari si marii sefi de restaurante, pe celelalte 90 le cunoaste toata lumea, insa numai marii bucatari si marii sefi de restaurante le aplica. Unul dintre cele 90 este sa nu-i dai clientului mancarea clocotita – in primul rand supa, dar nu numai.

La Sangria merg de multe ori pentru ca e in apropiere, e curat, frumos amenajat si, mai ales, pentru ca tot sper sa apuc si eu sa vad deschis celebrul lor acoperis detasabil.

Ca aproape toata lumea, merg la cate un restaurant sau altul pentru un anume fel de mancare sau (mai rar) pentru atmosfera sau servicii: daca vreau sa mananc icre sau caracatita, ma duc la Mesogios; cand vreau vita ma duc la Don Café; pentru carnati si bere nefiltrata la Deutsche Kneipe, pentru limba si creier la Piccolo Mondo, pentru Coquilles St Jacques la Casa Vernescu, daca vreau sa ma binedispuna o chelnerita adorabila, ma duc la Capricciosa, dar neaparat cand e Nicoleta in tura, si tot asa…

La Sangria merg pentru ca e frumos si pentru ca e aproape. Desi merg acolo de ani de zile, singurul fel de mancare de care imi aduc aminte e rulada cu cascaval si cu smantana. In rest, nu-mi aduc aminte sa mai fi mancat ceva pentru care sa-mi doresc sa revin in mod special.

Multi spun ca Sangria e cel mai frumos restaurant din Bucuresti. De interior vorbesc, pentru ca exteriorul nu pare sa intereseze pe nimeni - ca peste tot in Romania, de altfel. Pe dinafara cladirea se incadreaza in peisajul cu case cam darapanate din jur. E destul de multa poezie in zona aia, insa proprietarii locului au avut grija sa te aduca “la zi”, punand niste metereze de scandura pe trotuar si pe strada ca sa se apere de automobilistii nepoftiti. Pe mine ma indispune teribil de cate ori le vad, mi se pare ca urmeaza sa intru pe un san