Spre finalul anilor ’90, pe cand eram director al Editurii Muzicale, am avut norocul sa-l cunosc personal pe Horia Bernea. Am pus la cale un proiect comun de editare a unor casete si CD-uri pentru Muzeul Taranului Roman (MTR). Evident ca-l stiam deja, dar am descoperit atunci un om pe cat de urias, pe atat de gentil fata de un tanar necunoscut. Vocea sa inconfundabila, zeiasca, imi rasuna si azi in ureche si-n suflet. Proiectul nu a fost finalizat caci, la putina vreme, Horia Bernea a plecat spre Cerul cu dealurile, curtile, gradinile, coloanele, prapurile si interioarele de biserici pe care le-a tot pictat intreaga viata.
Asistam de atunci, periodic, la fecunde dezbateri cu privire la mostenirea lasata de Bernea la MTR. Ajuns acolo imediat dupa ’89, H. Bernea s-a dovedit omul providential. Pavilioanele "Crucea" si "Timpul" vor ramane neindoielnic in trezoreria muzeisticii romanesti. Dezbaterile, unele furtunoase, sunt purtate de discipolii si prietenii sai versus diferiti muzeografi care considera ca nu trebuie fetisizata mostenirea Bernea. Lupta se duce intre rigoristi si adeptii schimbarilor de toate nuantele. Exista extreme si de o parte, si de alta. Mai nou, cladirea MTR va intra in necesare reparatii de structura – ultim prilej de polemici cu privire la viitorul mostenirii Bernea.
Se impun cateva intrebari. Dincolo de complexele fiecarui nou director fata de ctitorul Bernea, este posibila oare o dinamica? Apoi, ne-a parasit si Irina Nicolau, unii discipoli ai maestrului nu mai lucreaza acolo, te si intrebi, indreptatit: cati ucenici au mai ramas, cine mai este capabil sa duca mostenirea mai departe (daca va fi lasat)? Mai suntem oare dispusi astazi pentru o muzeografie marturisitoare? "Un muzeu care marturiseste prin obiecte-martiri, un muzeu ca un cantec, ca o respiratie, un muzeu in care "aratarea" se face firesc...", isi nota can
