De cateori ma regasesc intr-unul din aceste edificii noi, inscrise la cadastru drept "locuri de cult", unde voi, iubiti slujitori ai altarului, urmand misiunea voastra sacerdotala, va indepliniti datoria de a transmite cuvantul lui Dumnezeu, nu pot sa nu inchid ochii, pentru a ma intreba ce anume lipseste ca sa ma simt cu adevarat intr-o biserica, unde ma aflu si de ce ma apasa acest vid inexorabil din jurul meu.
Ce a mai ramas inauntrul acestor ziduri de ciment si de piatra artificiala insemnate totusi, paradoxal, cu o cruce solitara? Din tot ceea ce constructorii catedralelor, ai schiturilor si a micilor biserici de tara ne-au lasat mostenire din veacurile "obscure" ale evului mediu, din tot ceea ce geniul mesterilor zidari, pictori, sculptori, cioplitori, fierari, tamplari, tesatori si aurari a zamislit acest corp al lui Christos care dintotdeaua se cheama Biserica, din toate acestea nu a mai ramas astazi decat glasul vostru pentru a ne transmite prin viu grai Cuvantul dumnezeiesc.
Tot restul parca a fost inghitit de un ciclon in prapastia uitarii, aruncat in betonierele acestei civilizatii care sfarama si devora memoria umanitatii. Din aceste sacre relicve, constructorii de astazi vor sa ridice deasupra orasului noile catedralele de "avangarda" ale timpului nostru, pe care Hans Sedlmayr (fondatorul scolii de istoriografie de la Viena) le cheama – eufemistic – "garaje pentru suflete". Plasate chiar la polul modern a metropolei, in spatii de mare densitate urbanistica, in flagrant contrast cu anima istorica a orasului, acest nou siloz "sacru" nu mai este nici macar o "Catedrala in desert" (cum era definit pana mai ieri gigantismul inutil in arhitectura moderna) ci, pur si simplu "Desertul in Catedrala" – dezolarea vidului programat, pustiul spatiilor goale, analfabetismul care domneste in arhitectura asa zis sacra de astazi.
Ceea c
